Program de uikend

Sâmbătă

Cum vremea de uikend se anunţa frumoasă, joi şi vineri ne făcuserăm planul să mergem sâmbătă cu biclele la munte. Numai că printr-o ironie a sorţii, nevestii i-a fost rău vineri noaptea (rău din ăla cu frisoane şi nedormit), aşa că pa-pa plimbare la munte. În fine, sâmbătă dimineaţa, după ceaiuri şi pastile, văzând că se simte mai bine niţel – în sensul că putea sta în picioare singură – şi considerând că niţel aer curat i-ar face bine, hai să merem undeva. Cu maşina, biensur. Odată ajunşi acolo (după ce căutăm un loc de parcare cam 20 minute), descoperim oameni care se distrau, se dădeau pe diverse chestii,

şi în general se simţeau bine. Am stat niţel, ne-am holbat şi noi ca peizanii, apoi am vrut să merem să halim ceva, dar când am văzut cozile, am lăsat-o baltă. Am plecat spre casă. Înainte de asta, am văzut cât de important e un trepied în panorame: dacă nu-l ai şi ai multe poze de tras, rişti sa te pierzi pe parcurs, ca mine, şi să-ţi iasă o diformitate din asta:

În drum, în Hostinne, am văzut o bisericuţă care mi-a atras atenţia, aşa c-am oprit şi i-am făcut poze.

Deşi scria mare că e interzis să pozezi înăuntru, m-am riscat şi am tras şi interiorul.

Seara, am ieşit cu Mohammed la un suc, şi a ramas ca a doua zi să mergem împreună în Adršpach – noi pentru a doua oară.

Duminică

Ne-am întâlnit pe la 12 şi-am plecat la drum. După vreo 40 minute, ajunşi la destinaţie, am constatat cu stupoare că se stătea la coadă (da’ coadă, tată! Vreo 30-40 maşini pentru fiecare parcare. Mai are sens să menţionez că vreo două parcări mari erau deja închise?!...) pentru a se intra în parcare. Mda, nu m-a încântat într-un mod foarte plăcut, aşa că după vreo două ture în căutarea unui loc unde să lăsăm maşina, ne facem socoteala să o lăsăm la un restaurant, luăm o cafea, un suc, ceva, le facem niţică vânzare, apoi plecăm şi lăsăm maşina acolo. Numai că, din motive care deocamdată îmi scapă, am ieşit din localitatea respectivă. Cum nu aveam loc să întorc, şi mai era şi trafic, am mers până am găsit un refugiu pe partea mea, refugiu care se continua cu un pod pentru pietoni şi biciclete. Am lăsat maşina la umbra unui copac, şi-am plecat pe drumul care ducea tot în parc. Mai o ţigară, mai o poză, ajungem la un semn care zicea că n-avem voie în parc fără belet. Acu, beleaua e că casa de belete era pe partea aialaltă. Trecem pe la lac, mai facem nişte poze,

vedem cum arată o futere de libelule...

În fine, ne hotărâm să ieşim să luăm prânzul (da, ştiu că sună ciudat, dar în respectiva rezervaţie nu e nici măcar un loc de unde poţi să-ţi cumperi o apă; toate sunt la intrare), şi la întoarcere să luăm şi belete. Am mâncat, am băut, am fumat, ne-am amestecat şi noi cu puhoiul de lume care era acolo, am plătit cele 60 coroane de căciulă ca să intrăm (în timp ce un abonament anual era 300), şi hai la poze.

Eu cu nevasta ştiam cum merge treaba şi pe unde să mergem să vedem ceva frumos, dar nu ne aşteptam să vedem atâţia cocoţatori.

Cel puţin vreo 8 grupuri am văzut numai noi. Şi vorba aia, n-am stat decât vreo 3-4 ore...