Intrigat şi neîncrezător – deşi nici unul dintre ei nu mai era la vârsta la care să facă glume răsuflate – după 20 minute, sergentul Mifune zări vehiculul colegilor săi. Avea farurile aţintite asupra a ceea ce părea o deschizătură în zid. Gaura era suficient de mare încât să intre prin ea doi bărbaţi umăr la umăr. Comandantul se dădu jos din maşina lui, şi se îndreptă spre vehiculul colegilor săi. Înăuntru nu era nimeni.
- Doctore Letovici, unde sunteţi?
- Domnule comandant, suntem înăuntru. Intraţi, că trebuie să vedeţi asta...
- Domnule de la Rosa, rămâneţi în maşină şi fiţi pe fază. Domnule Nielsen, haideţi cu mine, vă rog.
Pablo de la Rosa era fericitul posesor al unei averi de câteva miliarde de euro. Începuse de jos, cu nişte acţiuni cumpărate când intrase la facultate. În timp, Trustul de Dezvoltare a Tehnologiilor Spaţiale devenise propria lui companie, şi la ora actuală era principalul furnizor de tehnologie pentru toate marile expediţii extra-terestre. Pentru un tânăr de nici 30 ani, era ceva... În cadrul expediţiei participa ca expert în comunicaţii.
Geologul şi geofizicianul expediţiei era doctorul Lars Nielsen. Principala sa misiune era să adune mostre de sol, roci şi orice altceva i se mai părea interesant. Şi, de asemenea, să ofere suport tehnic, dacă era cazul.
După ce trecură de mica deschizătură, comandantul şi Nielsen descoperiră că se află în interiorul a ceea ce părea o peşteră. Cu luminile de la costume, aprinse, descoperiră cu uimire că tavanul şi pereţii erau la prima vedere extrem de netede, în contrast total cu relieful neprimitor care-i aştepta afară: bolovani, stânci, deşert şi temperaturi extrem de scăzute. Plus ceaţa, blestemata aia de atmosferă care nu te lăsa să vezi ca lumea la mai mult de câţiva metri. Dar aici, înăuntru, parcă totul era dintr-o altă lume... Începură să meargă în continuare, spre interiorul peşterii, şi după câţiva metri văzură în depărtare luminile de la costumele colegilor. Stăteau toţi uitându-se în jos, la baza unui perete. Când ajunseră şi ei acolo, descoperiră cu uimire care era motivul pentru care fusese chemat acolo. Un costum! Aşezat în fund, cu spatele rezemat de peretele stâncos. Un costum de explorator, dar un model foarte vechi, care, din câte ştia doctorul Letovici, nu mai fusese folosit de câteva sute de ani. Şi atunci, ce căuta acolo, dacă ei erau primii oameni care păşeau acolo? Şi mai ales, unde era cel care l-a folosit? Pentru că viziera era ridicată, şi înăuntru nu era nimic. Şi mai ales, unde era nava care adusese acest costum aici? Dacă era o farsă, era una a dracului de elaborată. Şi mai ales, n-avea nici un sens...
- Aţi mai găsit ceva? întrebă comandantul Mifune.
- Nu domnule, nimic, răspunse doctorul Letovici. Nici măcar costumul nu l-am mişcat din loc.
- Am înţeles. Hai să-l ducem în laboratorul navei. Se pare că ne-am găsit de lucru pentru o vreme, spuse zâmbind comandantul Mifune.
Doctorul Letovici şi Nielsen apucară costumul, unul de la subţiori şi celălalt de picioare şi-l ridicară să plece spre maşină.
- ... asta ce mai e? întrebă cel care nu spusese nimic până atunci, doctorul Puurat Banghrat. Priviţi!
Spre deosebire de ceilalţi doctori, domnul Banghrat era singurul care chiar era doctor de meserie. Fusese însărcinat cu vegherea sănătăţii echipei. Deţinea tristul record de a fi în acelaşi timp, şi singurul indian, şi singurul orfan trimis vreodată într-o misiune extra-terestră.
Luminile costumului său se opriseră asupra unui obiect de o formă imprecisă, care până atunci stătuse ascuns sub costumul pe care tocmai îl ridicaseră. Uwe Dietmar veni mai aproape, să arunce o privire.
- Ăsta seamănă cu un dispozitiv de filmat din secolul... io ştiu, poate XXII?... Comandante, dacă n-ai nimic împotrivă, aş dori să-l iau şi pe ăsta în laboratorul navei, poate aflăm mai multe informaţii acolo. Cred că de la Rosa se va bucura să aibă o nouă jucărie.
- Bine, spuse comandantul Mifune. Luaţi totul şi hai la navă.
..........................................................
În laboratorul navei, din cercetarea costumului n-au putut afla nici o informaţie valoroasă. Costumul era intact, nici o spărtură sau zgârietură, toate sistemele de menţinere a vieţii erau şi ele intacte, deci din punct de vedere tehnic, costumul era cât se poate de utilizabil. Sperau acum ca expertiza lui de la Rosa să-şi spună cuvântul şi să poată accesa cumva informaţiile de pe acel artifact străvechi.
- Modulul wireless e distrus, spuse de la Rosa. Trebuie să accesez direct mediul de stocare intern, dar trebuie să creez o interfaţă pentru citirea discurilor ăstea de siliciu şi fier. O să-mi ia câteva ore bune.
După vreo 3 ore şi jumătate, de la Rosa veni cu o mimă fericită şi zise simplu:
- Hai să vedem dacă am făcut vreo brânză.
Conectă un capăt al cablului care ieşea dintr-o cutiuţă semi-transparentă, în interiorul căreia se ghiceau bobine, tranzistori şi diode, la dispozitivul pe care-l găsiseră, iar celălalt capăt într-o mufă specială care ducea direct în computerul de bord al navei.
- Aduceţi berea şi popcornul, şi stingeţi lumina, glumi el.
Pe ecranul mare din camera de comandă apăru faţa unui bărbat cu ten african.
- va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu