Asta e concluzia la care am ajuns vizavi de ce ne aşteaptă ca naţie. Şi înainte să se sesizeze iar „patrioticii” şi să mă împroaşte cu bălegar, roşii sau ouă, permiteţi-mi, vă rog, să mă justific.
În ultimul an am intrat în contact cu mai multe civilizaţii şi culturi, unele cu acelaşi trecut „roşu” cu care ne mândrim şi noi, altele cu mai puţine culori politice în istoria lor. Un singur lucru au în comun: viziunea lor despre viitor e total diferită de a românilor. Învăţământul lor obligatoriu e, după caz, de la 8 la 12 ani. Diferenţa constă în ceea ce se învaţă în acei ani de şcoală. Scurt şi la obiect, dacă un regular Joe de la ei termină o profesională, apăi acel flăcău ştie o meserie, nene. Nu cred că e cazul să mai fac comparaţii cu noi, unde la şcolile profesionale şi de meserii ajung numai cei care nu-s în stare să intre la un liceu. Şi iar nu vreau să aduc în discuţie materia care ni s-a predat nouă la şcoală – surpriză, aceeaşi materie or s-o înveţe şi copiii mei, în ritmul ăsta.
Lucrând într-un domeniu tehnic, cu o facultate în urmă şi un total de 17 ani petrecuţi prin şcoli, am descoperit relativ repede, adică pe la primul job, că de fapt ceea ce învăţasem noi era cam vax albina faţă de ce mi-ar fi trebuit ca să-mi încep meseria cu un oarecare bagaj de cunoştinţe. Multe le-am învăţat pe parcurs, şi încă o mai fac. Şi n-a fost deloc un proces uşor. Dar ce să mai crezi când ajungi într-o multinaţională unde majoritatea colegilor tăi (cam 85-90%, după estimările mele grosiere) sunt absolvenţi de şcoli profesionale? Nu puteam decât să stau prin preajma lor şi să învăţ de la ei, ca să meargă treaba mai repede. Singurii ingineri care sunt p-aci, sunt cu un etaj mai jos, la departamentul de manageri, şi de obicei în păturile superioare ale organizării interne a firmei. Ah, şi vreo câţiva care au zis că ei vor să rămână în tehnic, să nu-i mute la manageri, că lor le place meseria care-o au acum, şi vor să profeseze în continuare pe aceeaşi direcţie. Aşa că nenii ăştia au cea mai mare funcţie pe care o pot avea în conjunctura actuală: şefi de echipă.
De fapt, eu altceva voiam să subliniez aici. Românu’, din motive protoistorice care, din păcate, îmi scapă, e învăţat de mic să se ducă la şcoală, să se facă doctor, avocat, inginer, arhitect, şi orice altceva. Dacă se poate, să facă mai multe facultăţi, că, vorba aia, „nu ştii niciodată când îţi trebuie”. Da’ îs şi io curios, câţi oameni îşi doresc să devină strungari? Sau sudori? Fermieri? Sau croitori? Impiegaţi? Lista poate continua mult şi bine. La facultăţile lor ajung DOAR cei care vor să continue să înveţe, să pătrundă tainele meseriei lor. Pentru toţi ceilalţi, există şcolile de meserii.
Nu zic că-s de vină copiii. Ei, săracii, n-au nici cea mai mică vină. Dar cum poţi să ceri performaţe de la un copil, dacă nu te ocupi de el? Pe undeva îi înţeleg şi pe sărmanii absolvenţi de liceu, care în pragul bac-ului, se trezesc că de fapt materia pe care-au învăţat-o nu mai e de actualitate. Aşa, ca o paranteză, aflu cu stupoare că vară-mea, la anu’, dă bacu’ la 3 materii. Wtf?! 3?! În fine...
Să mă lămurească şi pe mine careva, cum e să trăieşti într-o ţară în care toţi sunt economişti, doctori, arhitecţi, ingineri şi avocaţi? Cine mai face pâine să mânce dom’ avocat? Sau cine mai mulge vaca, să poată dom’ economist să bea o cafea cu lapte? De asemenea, din tabăra opusă, să ridice mâna cine vrea să trăiască într-o ţară de Dorei.
Pentru că, la o analiză sumară, la noi predomină caracteristicile ambelor categorii de profesionişti: unii care habar n-au, şi unii care nu vor să muncească. Ah, da, să nu-i neglijăm nici pe cei care nici nu ştiu, nici nu vor. Eh, noi să fim sănătoşi...
În ultimul an am intrat în contact cu mai multe civilizaţii şi culturi, unele cu acelaşi trecut „roşu” cu care ne mândrim şi noi, altele cu mai puţine culori politice în istoria lor. Un singur lucru au în comun: viziunea lor despre viitor e total diferită de a românilor. Învăţământul lor obligatoriu e, după caz, de la 8 la 12 ani. Diferenţa constă în ceea ce se învaţă în acei ani de şcoală. Scurt şi la obiect, dacă un regular Joe de la ei termină o profesională, apăi acel flăcău ştie o meserie, nene. Nu cred că e cazul să mai fac comparaţii cu noi, unde la şcolile profesionale şi de meserii ajung numai cei care nu-s în stare să intre la un liceu. Şi iar nu vreau să aduc în discuţie materia care ni s-a predat nouă la şcoală – surpriză, aceeaşi materie or s-o înveţe şi copiii mei, în ritmul ăsta.
Lucrând într-un domeniu tehnic, cu o facultate în urmă şi un total de 17 ani petrecuţi prin şcoli, am descoperit relativ repede, adică pe la primul job, că de fapt ceea ce învăţasem noi era cam vax albina faţă de ce mi-ar fi trebuit ca să-mi încep meseria cu un oarecare bagaj de cunoştinţe. Multe le-am învăţat pe parcurs, şi încă o mai fac. Şi n-a fost deloc un proces uşor. Dar ce să mai crezi când ajungi într-o multinaţională unde majoritatea colegilor tăi (cam 85-90%, după estimările mele grosiere) sunt absolvenţi de şcoli profesionale? Nu puteam decât să stau prin preajma lor şi să învăţ de la ei, ca să meargă treaba mai repede. Singurii ingineri care sunt p-aci, sunt cu un etaj mai jos, la departamentul de manageri, şi de obicei în păturile superioare ale organizării interne a firmei. Ah, şi vreo câţiva care au zis că ei vor să rămână în tehnic, să nu-i mute la manageri, că lor le place meseria care-o au acum, şi vor să profeseze în continuare pe aceeaşi direcţie. Aşa că nenii ăştia au cea mai mare funcţie pe care o pot avea în conjunctura actuală: şefi de echipă.
De fapt, eu altceva voiam să subliniez aici. Românu’, din motive protoistorice care, din păcate, îmi scapă, e învăţat de mic să se ducă la şcoală, să se facă doctor, avocat, inginer, arhitect, şi orice altceva. Dacă se poate, să facă mai multe facultăţi, că, vorba aia, „nu ştii niciodată când îţi trebuie”. Da’ îs şi io curios, câţi oameni îşi doresc să devină strungari? Sau sudori? Fermieri? Sau croitori? Impiegaţi? Lista poate continua mult şi bine. La facultăţile lor ajung DOAR cei care vor să continue să înveţe, să pătrundă tainele meseriei lor. Pentru toţi ceilalţi, există şcolile de meserii.
Nu zic că-s de vină copiii. Ei, săracii, n-au nici cea mai mică vină. Dar cum poţi să ceri performaţe de la un copil, dacă nu te ocupi de el? Pe undeva îi înţeleg şi pe sărmanii absolvenţi de liceu, care în pragul bac-ului, se trezesc că de fapt materia pe care-au învăţat-o nu mai e de actualitate. Aşa, ca o paranteză, aflu cu stupoare că vară-mea, la anu’, dă bacu’ la 3 materii. Wtf?! 3?! În fine...
Să mă lămurească şi pe mine careva, cum e să trăieşti într-o ţară în care toţi sunt economişti, doctori, arhitecţi, ingineri şi avocaţi? Cine mai face pâine să mânce dom’ avocat? Sau cine mai mulge vaca, să poată dom’ economist să bea o cafea cu lapte? De asemenea, din tabăra opusă, să ridice mâna cine vrea să trăiască într-o ţară de Dorei.
Pentru că, la o analiză sumară, la noi predomină caracteristicile ambelor categorii de profesionişti: unii care habar n-au, şi unii care nu vor să muncească. Ah, da, să nu-i neglijăm nici pe cei care nici nu ştiu, nici nu vor. Eh, noi să fim sănătoşi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu