Teuton: Abyssinia

.....................................................................

Azi începem cu sfârşitul. Adică iar m-am căcat pe mine de râs când am ajuns acas. Să luăm aminte:

Ăştia mai d’un leat cu mine, cel puţin, ar trebui să-şi mai aducă aminte. Ăia mai bătrânii, ar trebui să devină nostalgici, oarecum. Puţoii şi generaţia haifaiv ar trebui să ridice nedumeriţi din umeri. Sper c-am fost destul de concludent: pană. Adică nu pană, s-a întrerupt curentul în „cartierul” meu pentru egalizarea reţelei. Tot un drac, n-am avut lumină. Şi eu care venisem acas, hotărât să lucrez ceva...

În Etiopia, după cum ziceam, timpul curge altfel. La propriu. Adică ei sunt în anul 2002. Au 13 luni calendaristice şi alt sistem de măsurare a orelor. De exemplu, ora 6 e ora prânzului.

Lumea posteşte. Adică ai destul de puţine şanse să găseşti mâncare cu carne în afara capitalei. Atunci să fie un sandwich cu ou. Ghici ce era înăuntru? Ou. Cu pâine. Omletă băgată în chiflă. Ce nume mai potrivit pentru această mâncare decât eggsandwich? Bine-nţeles, scris în amharic. Deja începuse să mi se ia de religiozitatea ăstora. Şi încă nu văzusem tot.

FFDW până seara – nu trebuie să vă spun cum e să lucrezi cu 3 (dap, trei!) indieni care vor să facă 3 lucruri odată (bine, ei şi pot, fiind 3; eu nu). Şi încă o chestie: să mă pupe în cur ăia care or să-mi zică xenofob, dar nu mai suport să-i văd pe indieni cum fac din cap şi din ochi. E un gest care nu poate fi înţeles decât de cei care l-au văzut. Îi urăsc pentru faza asta.

Ah, în schimb, trebuie să vă zic de Gorov :)). El e unul dintre cei trei. El e cel mai cel. E un tip la vreo 30 de ani, 1.7m şi 90 kile. Kilele, apropo, concentrate în zona dintre piept şi genunchi. Gorov – o să-l alintăm împreună Goro – poartă ochelari. De vedere, ca orice geniu. Goro se îmbracă numai la cămaşă şi pantaloni. De stofă, normal. La fel de normal, Goro asortează la această ţinută o pereche de superbi adidaşi gri cu roşu, luaţi din piaţa din Addis Ababa, cel mai probabil tot de pe la compatrioţii lui. Şi la fel de normal, Goro, dând dovadă de cel mai pur gust ţigănesc – hai, să vă aud că ţiganii nu se trag din indieni!!! – se poartă cam tot timpul cu o „jacă” dintr-un fel de fâş (oricum, ceva extrem de sintetic), gri cu albastru. Pe care scrie mare, pe spate şi pe o mânecă, „running gear by Adidas”. No comment. Şi să nu uităm, ca orice indian care se respectă, Goro poartă un inel. Pe degetul mic (şi durduliu). De aur. Inelul, nu degetul. Şi are şi o piatră, care cântăreşte cel puţin de doo ori cât cele 4 grame ale inelului. Nu ştiu ce piatră e, dar ghici ce culoare are. Dap. Verde. Să vază lumea că el trăeşte bine.

Dibak, cel de-al doilea, arată mai uman. Dibak nu prea are burtă (LE: eram chior. Are. Mare, comparativ cu masa corpului), şi se îmbracă destul de omeneşte, în comparaţie cu fratele său Goro. În schimb, are nişte fălci şi nişte buze, de-i ocupă jumate din căpăţână. Fără exagerare. Dacă n-ar avea caracteristicile astea, Dibak ar fi chiar un bărbat ok. Plm, are şi brăţară! Pardon, doo.

Prâslea – Bala. Plm, nume predestinat. D-aia şi-a lăsat „mustaţa”, cel mai probabil. Şi nu că eu aş fi cine ştie ce pilos, dar nici cu cei 12 floci ai lui de pe buză nu mi-e ruşine. Şi vorba aia, dacă nu cresc des, măcar să-i lăsăm lungi. Atât de lungi, încât îi ajung pe buza de jos. Acum, trebuie să vi-l imaginaţi pe Bala: e un monstru la 1.50m şi 23 kile, care poartă o pereche de pantofi (aceeaşi în fiecare zi, la fel cu ţinuta lui Goro, şi spre deosebire de Dibak, care se cam schimbă la 2-3 zile) de cel puţin 4 kile, şi merge crăcănat şi are o postură de zici că săracele lui beţe picioare trebuie să suporte cel puţin 150 kile. Fiecare. Ăsta dă cel mai rău din cap şi din ochi. Şi e şi cel mai prost. Şi tupeist. Şi nici măcar nu se sfieşte s-o arate.

Gata, ajunge cu indienii mei. Pană de curent. Plec cu ei la masă. Ne oprim la un restaurant. Unul mai acătării, după bombele pe care le-am văzut până atunci. Servire mişto, mâncare şi mai mişto (din păcate, a trebuit să mă mulţumesc cu peşte cu orez), şi cafeaua... Am mai zis ce cafea mişto au ăştia? Prea tare, tată. Sincer.

Postul ăsta e cam de căcat, că ieri n-am avut nici un chef să scriu, şi l-am scris în ziua următoare, din aduceri-aminte. Mă veţi ierta, poate. Încerc să mă revanşez cu posturile următoare.

V-am promis că vă arăt curtea hotelului. Behold! În centrul ringului, de la stânga la dreapta, Dibak şi Bala.