Abyssinia - actul III

Partea II

.....................................................................

Nu pot spune c-am dormit bine. M-am perpelit de pe la 11 până în jur de 1, când am reuşit să adorm, scenă care s-a repetat dimineaţa. Acum, nu ştiu dacă e de la schimbarea de climă, zonă şi toate cele, o să văd pe parcurs. Programul pe azi arată cam aşa: mic dejun, dus la firmă cu un coleg, plecat cu alţi 2 colegi la prima destinaţie, la vreo 370 km sud de Addis Ababa. Cred că o să fie chiar interesant :D.

Lol. Deci OMFG. M-am crăcănat de râs. Sunt căcat pe mine de râs. La propriu. Tocmai am ieşit din duş, din camera de hotel. Ce Sheraton, ce Hilton, astea-s mizilicuri. ĂSTA e hotel adevărat. Dar, scuze, trebuie să le luăm pe rând, ca să vedem de unde-am plecat şi unde-am ajuns.

Deci, să începem cu începutul. Dimineaţa. Micul dejun. Mic. Cam aşa de mic:

Cel puţin cafeaua lor e bestială. Au ăştia un fel aparte de-a servi micul dejun. Ieri, când mi-a adus tanti aia mâncarea în cameră am crezut că-s special. Azi am întrebat la recepţie, şi toată lumea ia micul dejun în cameră (LE: nu de alta, dar la câte 5 camere are guesthouse-ul, nici nu e mare filozofie). Ah, şi cu ocazia asta m-am lămurit ce-a fost şi cu nebunia de forţe de ieri: a venit în vizită nu-ştiu-ce sculă de demnitar. Cică de obicei nu e aşa.

Bun, termin de mâncat, îmi scot şandramaua afară din cameră şi-l aştept pe colegu’, Hazem. Cred că aşa se scrie. Hazem e libanez. Hazem e angajat în Beirut la o firmă elveţiană care n-are birouri decât în Geneva. Actualmente, Hazem lucrează la proiectul ăsta în Etiopia. Cu mine. Hazem nu e aici pentru prima oară, are în total cam un an de stat în Etiopia, dar îi displace total. Pe undeva îl înţeleg, dar deja am deviat prea mult.

Sunt în maşină cu Hazem, în drum spre firmă. Facem dreapta, pe un drum secundar, când un miliţist ne zice ceva şi face semn să oprim. Hazem, calm: „Sper să nu-mi ceară carnetul, că n-am”. Evident, mi-au ieşi ochii ca la melc. Hazem râde la glumele spuse de alţii, dar el nu glumeşte niciodată. Ce plm, e din Beirut!

Aşa că peste vreo 20m, Hazem trage pe dreapta. Scoate din viteză, trage frâna de mână, bagă mâna în buzunar, scoate un teanc de bancnote, detaşează rapid 100 birr, bagă teancul la loc, şi palmează bancnota. Vine miliţistul, salamnum, salamnum, dau mâna, gata, puteţi pleca. Ai văzut ce simplu e? După ce plecăm, mă lămureşte şi pe mine: carnetul internaţional de şofat nu e bun în Etiopia decât 2 săptămâni. Parcă citisem şi eu ceva similar în Lonely Planet. El e aici din ianuarie. De ce să te chinui şi să-ţi faci nervi şi mai ales să pierzi timpul, când 50 birr pot valora atât de mult?! Din păcate, n-a avut de 50 şi a trebui să-i dea de 100.

Actul II. La firmă. Îmi scot şandramaua din maşina lui Hazem şi aşez totul în van-ul cu care mergem. Era cam 8 jumate când am terminat cu povestea asta. Trebuie să mai menţionez că eram primii TESA care-am ajuns la firmă? Peste vreo 15 min apare secretara. Pe la 9, 9 şi – trecute fix – încep să apară şi oamenii. Câte unul la 5 minute, în medie. Pe la 10 fără un sfert reuşim să ne strângem toţi cei 2 care trebuia să mergem – şoferul venise deja – şi plecăm. Oprim să luăm apă şi (chipurile) să-mi iau şi eu cartelă telefonică de Africa. Normal că are, credit. Pentru d-alea cu număr trebuie să mergi la sediul lor, completezi o cerere, şi în nu-ştiu-cât timp poţi să şi vorbeşti. Cu date de identificare, paşaport, ID, securitate, tată, nu ne jucăm. Brusc, parcă şi numărul de Cehia, cu roaming, mi s-a părut o alternativă mai mult decât fiabilă. Deci trecem peste partea cu cartela. Colegu’ trebe să scoată nişte bani şi apoi plecăm pe bune. Deci ne îndreptăm spre „mall”. „Mall” care era păzit. De un nene echipat cu... ia să vedem, ghiceşte careva? Dacă a zis vreunul AK, a nimerit-o. Ce tonfe, ce sprayuri paralizante, ce bastoane tactice, ce pistol cu gaz, these guys do mean bussiness. Brusc, aparatul foto s-a făcut mic de tot, pe undeva pe sub bord. În fine, intră colegu’ (am mai menţionat pe undeva că e indian? Adică din India?), iese colegu’, pornim la drum. În vreo 20 min reuşim să ieşim din Addis Ababa – care, apropo, se întinde pe un diamentru aproximativ de 30km, nu mai mult – şi ne începem de fapt şi de drept drumul. Nu înainte de a realiza de fapt că cel mai probabil, în Etiopia nu se şofează. În Etiopia se exersează. Cum ce?! Apăi voi chiar credeaţi că japonezii au sistat producţia de kamikaze după povestea cu Hiroshima şi Nagasaki?! Neah, au fost băieţi deştepţi. Acu’ se folosesc de outsourcing: îi lasă pe etiopieni să exerseze şi apoi îi recrutează pe cei mai buni de aici. Am mai menţionat că aici nu se semnalizează decât în cazuri extreme; de fapt, cel mai important gest când conduci pe drumuri etiopiene (şi probabil africane, dar nu ştiu sigur cum e în alte părţi, deşi n-am un feeling prea bun) e claxonatul. Asta e o mişcare care pentru a da roade maxime, trebuie exersată îndelung. Ah, şi pentru că tot vorbeam de condus, uite un fapt care mie mi s-a părut cel puţin interesant: ăştia nu se stresează, frate la volan! Vine unu’, îţi taie faţa, se bagă d’ampulea, sau mai ştiu eu ce, îi dai un claxon şi-ţi vezi de drum. Fără pule, fără Cristoşi, fără dumnezei şi fără mame. Claxonul e de departe tata lor.

Pe drum, toţi desculţii se pare că aveau telefoane mobile – ring a bell? Ce haine, ce încălţări, telefon, frate! Deci... sper ca imaginile să vă fie de folos pentru a vă face o imagine ce înseamnă drum în Etiopia.

Aşa, că mi-am adus aminte: mă miram că am văzut ulii sau ce erau ăia. Apăi cum plm să nu văd, când Addis Ababa e la 2300m altitudine?! Aceleaşi zburătoare, plus multe altele, cum ar fi vulturi pleşuvi, ne-au însoţit cam tot drumul.

Am descoperit că the peoples’ choice for the best car award goes to... Land Cruiser. Deci, statistic: cam 90% din maşinile care le-am văzut azi pe drum sunt japoneze. 70% din ele sunt Toyote. Restul, Nissan, Mitsubishi, Isuzu, you name it. 50% din Toyote sunt Land Cruiser, 40% Hilux şi restul sedanuri. Deci tot ce înseamnă off-road la modul cel mai serios cu putinţă sunt Land Cruiser, cu modele începând din ’73 până în prezent.

Din punct de vedere al mediului, Etiopia e verde. La propriu. Începând cu bananierii şi feluritele copăcioase şi tufoase care cresc anapoda prin curţi, şi terminând cu serele care scot plante de tot felul la vânzare, peste tot vezi numai verdeaţă.

Ne oprim pentru prânz. Pilotul Şoferul nostru e ortodox, şi cică posteşte. Nu ştiu ce post ţine el, că nu mănâncă decât fructe şi legume. Nimic altceva. Şi nici n-a vrut să vină cu noi în birt, că cică e prea devreme. În fine. Ne aşezăm la masă, băietu’ care ne serveşte e numai zâmbet. Şi mai are şi o idee (doar una) despre engleză. Comandăm, io cu indianu’: un lablab de peşte (nu mai râdea, că se citeşte lebleb – sau cel puţin aşa a pronunţat garsonu’) la băiatu’, şi colegu’ întreabă dacă au „french fries”. Garsonu’ cască ochii, dar tot zâmbitor era. Indianului îi trece prin cap să zică chips. Ah, chips, uite colea, în meniu. Auzi, da’... din ce-s cipsurile astea? Din cartofi? Error 404, page not found. You know, cartofi. Potato. Error 404, page not found. Mai încearcă ei ceva, fără rezultat, după care garsonu’ pleacă să dea comanda: fishu’ meu şi sucu’ lui. Cu cipsurile a rămas în pom. Până la urmă reuşesc să-l conving pe colegu’ că cipsurile se fac numai din cartofi. Mai trec câteva minute de când îl cheamă, până reuşeşte să revină garsonu’, să-i ia şi comanda de cartofi. Ocazie cu care mă întreabă, da’ io nu beau nimic? Chiar nu mi-e sete? Hai, fie, o cafea la băietu’. Da’ azi, auzi? Nu tommorow. Tommorow? Zâmbind. Nu, nu tommorow, today. Zâmbind şi eu. Tommorow? Zâmbind, dar cu sprâncenele ridicate. Nu, today. Aşişderea. Pleacă. Peste vreo 10 min îmi aduce lebleb-u’. Ăsta e un fel de tochitură cu peşte, ceapă, green peppers, condimente d-ale lor şi încă ceva, un fel de sos, care să-i dea o consistenţă mai semi-vâscoasă. Deci ăsta era într-o farfurie. Într-un coş de pâine erau două bucăţi generoase de injera şi încă două de pâine, care arăta ca un fel de cozonac. Şi separat, sosul berbery. Deci combinaţia a fost super ok. Chiar dacă am mâncat ethiopian-style. Adică ad labam. Peste încă vreo 20 min îi aduce şi cartofii lu’ colegu’. Cu ketchup. A mâncat ăsta de s-a spart cartofi goi. Că deh, el nu mănâncă la prânz în afară de guest-housu’ lui, şi mai ales nu prea a mâncat în afara oraşului. Mno, dă-l şi înspre ula mea, să saliveze, dacă asta îi face lui plăcere. Nu e vorba de bani, că toate ălea le-am plătit eu, urmând ca masa următoare s-o plătească el. Oricum, a fost o nimica toată, 41 birr, cu tot cu cafeaua mea delicioasă. Adică mai puţin de 3 euro. Am mai menţionat ce cafea bună au maimuţoii ăştia?! Atât de bună, încât e principala lor materie primă exportată. Deci Lavazza, Segafredo şi cam toată cafeaua italiană de calitate vine d-aici. Dar e altceva să simţi prospeţimea din ea! Şi dacă am super baftă, deşi nu cred, poate reuşesc să prind şi ritualul prăjirii boabelor.

LE: la ce băftos îs io, evident c-am prins ula.
.....................................................
Partea a IV-a