miercuri, 24 martie 2010

Abyssinia - actul IV

.....................................................................

Bun, mergem unde avem treabă, vorbesc cu oamenii, rămâne pe mâine, hai la hotel. Ajungem la hotel, care e undeva la vreo 50m de drumul principal asfaltat. Mă aşteptam la ceva, nu mă aşteptam la Hilton şi Sheraton, repet, dar de asemeni nu mă aşteptam la asta. Atât, îmi pare rău că nu-mi mai merge super-angularul, să prind toată debaraua, să vă faceţi o idee. Dar vă pot arăta baia :D. Pardon, o parte din ea, cea mai importantă.
 
 
Cum trebuia să-mi spun părerea despre locul ăsta, mă uit după hârtie. Ori eu am dat în orbul găinilor, ori nu e. Pe „măsuţă” nu erau decât câteva şerveţele şi un săpun. Să luăm aminte.


Mă duc la şofer – care apropo, e nativ, şi mai şi vorbeşte ceva angleză – şi-l rog să-i comunice managerului de coteţ că vreau să mă şterg la cur, şi dacă ştie el vreo altă metodă care să nu implice murdărirea directă a mâinilor mele, să vină să mă înveţe. Ăsta râde, îi comunică, şi vine băietu’, de data asta cu instrumentul magic.
Bun, acu’, că m-am golit, hai să facem şi-un duş. Cu o mică precizare, înainte de toate. Orice om normal când citeşte în Lonely Planet o frază de genul „things not to leave home without:[…] flip-flops for those toe-curling bathrooms” ar înţelege ce e de înţeles şi ar proceda în consecinţă. Eu nu-s un om normal. „Băşini de americani stupizi şi sedentari şi cu pretenţii”. Drept urmare, mi-am luat numai două perechi de adidaşi. Acum, poftim na, fă baie în adidaşi în ... locul ăsta:


Bun, realizând că de fapt o să dorm în patul ăsta care m-aş bucura să aibă numai pureci, şi la ora la care scriu textul mirosul acru de pişat persistându-mi tandru în nări, partea cu spălatul mi se pare a fi fost o glumă cel puţin proastă. Deci, la atac. Dăm drumul la robinetul de apă caldă. Da, am şi boiler. Mă dezbrac, şi bag încet mâna în apa care curgea. All in all, deşi pe parcursul duşului temperatura apei a scăzut cu cel puţin 7 grade, la final ajungând să mă spăl în apă proaspăt dezgheţată, a fost ok. Mai tragi-comică a fost partea în care eu ud, mă ştergeam cu tricoul. Doar nu vă imaginaţi că un hotel care n-are hârtie igienică îşi permite prosoape?! În fine. Totuşi, deşi puteam să mă folosesc de numărul pentru reclamaţii afişat pe uşa de la baie, am evitat s-o fac.


Acum aştept să mă strâng cu indienii mei, să mergem la masă şi să discutăm chestii tehnico-corporate. Ca nişte adevăraţi ingineri, ce plm.

Aaaa, să nu uităm cireaşa de pe tort în toată povestea asta cu hotelul. Dau 1000 birr cui ghiceşte cum se numeşte. Somebody...? Anybody...? Ei, atunci să vă zic tot io:


Aşaaaa. Înainte să purcedem, mi-am mai adus aminte de o chestie care m-a frapat. Văd la un moment dat doi bărbaţi ţinându-se de mână. You know, gay style. Numai că ăştia cam au un cui împotriva fenomenului ăsta. Iar ăştia doi erau pe marginea străzii şi mergeau liniştiţi, fericiţi chiar. Hmm. Apoi văd alţii. Şi alţii. La un moment dat, îl întreb pe chauffeur ce şi cum. „Aaa, it means nothing, cultural thing”. Ah, da, probabil că şi când şi-o dau la câcâu tot o chestie culturală e.

Ies să-i aştept pe hinduşi să mergem la cină. Ce baftă am eu, că am prins exact una din acele „occasional downpours” de ziceau Lonely Planet. Ştii, tipul ăla care în 15 min inundă un oraş întreg. Şi tipul ăla unde fulgeră atât de des încât poţi citi liniştit la lumina fulgerelor. Revin după cină.

Eeeeeee, da-ţi-vă dreaq, m-am întors de la cină. Hehehe. Fusăi la cină cu prietenii mei, cei trei stooges indieni. Une să mergem, une să ne oprim pentru nişte delicatese originare? Bine-nţeles, hai la restaurantul de lângă hazna hotel. Booon. Mergem, ne aşezăm pe terasă, că băieţii nu vor înăuntru, că se aude muzica prea tare. Vine garsoana. Adică chelneriţa. Meniu? Zice ceva şi dă din cap. Adică nu. Noi, dă-i în angleză, ea canci, că nu vorbeşte decât amharic.

Dă să plece. O ating uşor, se întoarce, îi arăt prin semne că vreau de mâncare, ea zâmbeşte şi pleacă. Hehe, am rezolvat-o. Din carici. Vine expertul în engleză al cocinii restaurantului. Atâta engleză ştie încât noroc cu unul din indieni, care o mai rupe în amharic. Mâncare, mai nimic. Nişte orez. Hait, maimuţele indienii când au auzit de orez, au sărit în sus de bucurie. Orez, vrem oreeeez!!! Atunci, orez şi la băiatu’. Când l-am auzit p-ăla că n-are decât orez, mi-a venit să plâng. Prima oară. Ce vrem de băut? O cafea şi apă la băiatu’. %&/(!”# Îmi traduce indianu’: zice că n-au băuturi calde. Da’ că-mi suge pula nu zice? Atunci mi-a venit iar să plâng. A doua oară. Ne aduce orezul. Acu, fiţi niţel atenţi, că e foarte important. Deci, suntem 4 la masă. O masă de 70x70cm. Vin 2 (2! Adică doi!!!) garsoni cu comanda noastră: 4 tăvi imense. Prima oară am văzut mărimea tăvilor de inox şi m-am speriat. Când ni le-a pus în faţă, m-am liniştit: era o farfurie plină cu orez, cât jumate din tavă, iar pe jumatea ailaltă erau felii de pâine. Iniţial am sperat că-s altceva. Când am văzut orezul, mi-a venit să plâng iar. A treia oară. Era un maldăr de orez, fără exagerare. Iar în vârf trona o grămadă de căcat ceva roşu. Am sperat că e ceva cu carne. Nu era. Era doar un fel de bulion. Bine-nţeles, ne-a adus şi tacâmuri. Linguriţe. Când am pus mâna pe linguriţă, indianul care o mai rupe în amharic îmi spune mândru de el că e vegetarian. Când m-am uitat la el, prin lumina celor 2 becuri de 12V care ne făceau întuneric, l-am văzut subit murind în cele mai dureroase chinuri.

Am reuşit să gust din orez. De atunci mi-a venit să plâng la fiecare îmbucătură. Am terminat tot, până la urmă. De foame, că gust nu pot spune că avea. Plm, orez cu pâine. Mint, avea şi câteva rondele de morcov prin el. Evident că maimuţa rămâne maimuţă până la moarte, mai ales dacă trăieşte în mediul ei: unul dintre cei trei, a ales să ignore total linguriţa, folosind în schimb uneltele din dotare. Când am văzut cum bagă mâna aia negricioasă în orez şi mestecă cu vârful degetelor, încercând să facă un ghemotoc din boabe şi să-l bage în gură, mi-a venit să şi borăsc, nu numai să plâng. Ultima oară mi-a venit să plâng când am văzut farfuria goală. Am plecat de la masă şi i-am lăsat pe ei acolo. Când am intrat în debara cameră am realizat ce miros de căcat stătut e înăuntru.

Deci tocmai am vorbit cu nevastă-mea la telefon. Trecând peste faptul că a trebuit să ies din wc cameră ca să prind semnal, şi că am stat aproape un minut cu telefonul lipit la ureche până a început să sune, la wc-ul camera vecină sunt două maimuţe în faţă care s-au holbat plini de ostentaţie la mine toate cele vreo 10 minute cât am stat la telefon. Păi bine mă, şmechere, de unde ştii tu că se uitau la tine dacă e întuneric şi ei sunt negri? o să mă întrebaţi. E foarte simplu: când vezi două perechi de albul-ochilor că se uită la tine, fără întrerupere, îţi dai seama că şi maimuţa posesoare e cu atenţia asupra ta.

Mâine dimineaţă, dacă o să mai fiu viu, trebuie să mă întâlnesc iar cu maimuţele, să mergem la micul dejun. Abia aştept. Nu.

Până una-alta, hai să vă mai arăt câte ceva de pe drum:





Căcărezele astea albastre îs tacsiuri. Le zice Tagrow Bajaj, după numele firmei care le produce. Evident, indiene. E plină Etiopia de ele.
.....................................................
Partea a V-a

2 comentarii:

red_tulip spunea...

:D vai de tine pe unde ai fost

Teuton spunea...

cu tot respectul, io as inclina mai mult spre "moaama, pe unde-am fost!" :)). adica as mai face-o.
again and again and again :D