Abyssinia - actul VI

Partea V

.....................................................................

Azi a trebuit să ne mutăm din Dila în Hagere Mariam, la vreo 100km mai în sud. Aşa că de dimineaţă am predat... ahem... „camerele” şi am plecat la muncă cu tot calabalâcul după noi. Despre cei trei purceluşi v-am povestit deja; mai sunt doi nativi şi yours truly. Ei bine, Goro şi cu mine am plecat miercuri din Addis Ababa cu o maşinuţă închiriată. Cu şofer cu tot. Ghici ce maşină e. N-o să nimereşti niciodată să spui „Toyota Hiace din ’81, cu tracţiune integrală şi toate piesele originale” din prima.

În sfârşit, în pauza de prânz, care-a marcat şi plecatul către cealaltă destinaţie, am reuşit să găsesc – cu ajutorul unuia dintre nativi – un restaurant unde să pot gusta într-un final tibs. Ok, nu m-a dat pe spate. Mna, mâncare d-a lor. Iute, cel puţin cu combinaţia de sosuri încercată.

Buuun, şi ajung la partea principală: drumul în sud. Băi nene. Nu pot spune decât atât: cu cât te îndepărtezi mai mult de capitală, cu atât vezi mai bine ce înseamnă o ţară cu adevărat. Şi nu pot spune despre Etiopia că e săracă. Pur şi simplu, e o altă lume, şi vreau ca lumea să înţeleagă lucrul ăsta: valorile noastre, europene şi „civilizate”, nu prea au corespondent printre oamenii ăştia. Şi da, deşi pare ciudat, şi ei sunt tot oameni. Oameni care de multe ori, văzându-mă alb, îmi făceau prietenoşi cu mâna. Sau îmi răspundeau la zâmbet. În special copiii, mai ales că-i tentez cu bomboane. Plus că drumul ăsta spre sud, pe care-am mers noi – principalul, de altfel – trece printr-o zonă muntoasă sau foarte deluroasă, iar senzaţia pe care-o ai când îl străbaţi este absolut unică.

E doar a 4-a zi aici, şi deja cred că pot afirma fără să exagerez, că m-am îndrăgostit de ţara asta. Numai când mă gândesc la faptul că mai sunt câteva zile şi-o să trebuiască să plec, mă întristez. E greu de exprimat în cuvinte, e genul ăla de lucru pe care trebuie să-l simţi pe pielea ta ca să-ţi poţi face o idee despre ce e vorba.

Stăteam şi mă gândeam azi, în maşină, cât de diferit vezi lucrurile odată ce le desprinzi din context. Ca mulţi dintre voi, nu am văzut şi apreciat lucrurile mărunte din viaţă până când n-am fost privat de ele. Şi când îţi dai seama că se poate trăi la fel de bine şi fără ele, totul devine altfel. Vreţi exemple? Hai să vă dau câteva: apa caldă. Mda, şi pe mine mă pufnea râsul. Dar se trăieşte şi fără ea. Şi nu pot spune că e rău, odată ce te obişnuieşti. Sau internet. Sau calculator. Sau curent (temporar, e drept :D). Sunt multe, foarte multe. Ştii că şi aici sunt fericiţi oamenii, fără televizor, stând în colibe făcute ca acum 2000 ani – sau mai mult – din pământ roşiatic cu bălegar? Ştii că zâmbetul unui copil care tocmai a primit o karamela nu poate fi exprimat prin nici o imagine? Ştii cum te simţi când oameni pe care nu-i cunoşti şi care-s de altă culoare ca tine, îţi fac cu mâna şi-ţi zâmbesc, fără să ceară nimic în schimb? Ştii cum te simţi când te duci să te speli pe mâini, la restaurant, şi aceiaşi oameni, de aceeaşi culoare diferită faţă de tine, te întreabă „how are you, my friend, are you ok?” şi-ţi zâmbesc? De fapt – şi o să vă şocheze afirmaţia, dar vă jur că e adevărul gol-goluţ – oamenii aici vorbesc mai multă engleză decât în Cehia. Plus că au o cafea extraordinară. Şi mamăăăă, ce-ar mai fi mers o ţigară la cafeaua asta bună a lor! Sau când stai pe o terasă, la umbra unei umbrele de paie, tolănit în căldura amiezii. Sau când ai sentimentul ăla de pace, dimineaţa, ascultând natura. Îmi vine iar să plâng (băh, da’ chiar aşa, ce atâta plâns, doar n-am de gând să devin emo!!!), la cât de puternică e tentaţia de a trage un fum. Unul singur. Mai ales când îi vezi pe alţii. Sau când simţi gustul ăla de cafea proaspăt prăjită şi măcinată.

M-am luat cu altele şi-am uitat să zic o chestie. Un aspect destul de important pentru cel care vine în Etiopia (şi poate în Africa) ca să facă şi poze, adică unu’ aşa ca mine. Nu e adevărat că oamenii sunt sfioşi în prezenţa aparatului. Depinde cum îi abordezi. Eu am fost rugat o dată să fac poze, de nişte oameni cu care nu cred că mă voi mai întâlni. Şi într-o staţie peco, un tip care m-a văzut că fac poze în partea ailaltă a început să facă disperat semne, apoi a venit lângă geam, şi n-a părut deloc deranjat de ideea de-a face poze.

Din păcate, n-am avut timp să stau să fac poze la copii, deşi i-am învăţat la bomboane. Deci, ca în orice altă situaţie, totul depinde de abordare, şi puţin noroc.

Bun, să revenim. După drumul ăsta aproape iniţiatic, am ajuns în Hagere Mariam. Comparativ cu Dila, nici măcar n-are lumini pe stradă. Dar, în schimb, hotelul unde-am tras peste noapte – mâine cred că e foarte posibil să plecăm înapoi, de fapt – e cel puţin mişto. Iar îmi vine să-mi dau pumni în cap că nu am nici un superangular la mine, că-s super-mega încântat de camera asta. Pe bune, în afară de becul economic de 3V şi 5W, de altfel singurul din cameră, nu prea am ce-i reproşa. Repet, pentru standardele de aici, nu vorbim de Hilton şi Ambassador. Plm, are până şi o baie normală. Şi cred că dacă vă zic că are şi prosop, v-am dat pe spate. Sincer, şi eu am fost.

Numai că recepţionista sau patroana sau whatever, o femeie cam nefutută, dealtfel, a venit cu tărăboi când îi aşteptam pe maimuţoii mei să mergem la masă. Că să-i arăt un document. Între timp ies şi maimuţoii, care stăteau la etajul de deasupra. Deci, pe scurt, scandalul făcut de pizdis cu o educaţie de căcat, a fost că eu n-am ID de etiopian, şi ăştia s-au fofilat de la plată cu vreo 100 birr. Adică undeva la 6 euroi. Plm, un căcat, dar pentru ei înseamnă mult. Şi nu ăsta ar fi un capăt de ţară, că i-a dat unul dintre indieni, fără să comenteze, ci faptul că Pizdis Nefututis a făcut un scandal monstru, cerând fiecăruia dintre noi un act emis de autorităţile etiopiene. Şi faptul că a zis că pentru mine, că-s faranji, „You give me 100birr more for him! NOW!”. Şi faptul că a evitat cu graţia unui hipopotam congelat folosirea lui „please”. Şi faptul că a venit cu muia mare. Nu era absolut nici o problemă dacă venea frumos şi stăteam de vorbă liniştiţi, fără să se uite juma’ din sat la noi. Dar na, mai sunt şi maimuţe necioplite în ţara asta.

Şi apropo de maimuţe necioplite. La prânz, la restaurantul cu tibs. Eram toţi 6, sclavii de la proiectul cu pricina, la 2 mese alăturate. Lângă noi, la o masă mică, tatăl, mama, o fătucă la vreo 8-9-10 ani şi cu copilul, undeva la 1-2 ani. Gras şi durduliu de ziceai că e pui de balenă. În fine, nu păreau, după aspect, să fie cine ştie ce de capul lor. Mai degrabă neîngrijiţi, cu haine ponosite, s-ar fi încadrat uşor în clasa săracă. El, tatăl, îmbătrânit prematur, cu riduri adânci pe faţă, stând picior peste picior, bălăngănind din pantofii tociţi şi peticiţi, cu o geacă de blugi roasă de vreme; ea, oarecum durdulie spre supraponderală, cu o bluză mulată pe corpul rotund şi în şlapi, cu călcâie crăpate, de om de la ţară, obişnuit să meargă pe jos; copila, mai degrabă anostă, iar bebeluşul – cred că era o fetiţă, totuşi – plin de vervă. A trecut pe rând din braţele mă-sii într-ale soră-sii, ca să se oprească între buzunarele de blugi ale gecii lu’ tac-su. Fericită, se juca cu câţiva floci răzleţi de deasupra urechii lui şi gângurea fericită în limba ei. N-avea dinţi, sau nu mi-am dat eu seama. N-am mai suportat şi m-am dus la masa lor şi am pus câteva caramele pe masă, şi una i-am dat-o în mânuţa ei mică şi ciocolatie. Nu prea a înţeles ce şi cum iniţial, dar când s-a prins că are ceva în mână, a devenit brusc interesată şi s-a pus pe cercetat. M-am întors să mă aşez la locul meu când îl aud pe el: „Thank You, Sir!”. Vă jur, nu mă aşteptam. Şi nici n-am avut puterea să-i răspund ceva. Doar m-am întors, i-am zâmbit şi-am dat din cap. Peste puţin timp, am văzut-o p-aia mică cum se chinuia să molfăie la carameaua aia. Părea fericită.

Acum e aproape 12 şi eu n-am chef de somn. Mâine cică vine clientul să vadă cât de mult nu merge proiectul. Îmi vine să dezertez şi să iau Etiopia la pas. E un moment destul de bun, cred, să realizez cât de mult mi-am schimbat poziţia vizavi de ţara asta şi de mult mai multe lucruri de când am pus piciorul pe pământ african.

Apropo, mi se pare incredibil cât de fanatici pot fi oamenii ăştia, în ciuda vieţii pe care-o duc...

.....................................................
Partea a VII-a