România, tărâm blestemat...

În ultima vreme citesc tot mai multe prostii motivaţionale de genul „vai ce bine e să trăieşti aici”, „poţi să ai un viitor strălucit în ţară”, „nimeni nu te opreşte să-ţi trăieşti visele şi aici”, aţi înţeles ideea – a buncha crap. Eu unul m-am săturat să aud aceleaşi chestii frustra(n)te de la oameni care stau bine-mersi şi dau din gură despre cât de minunată e ţara noastră şi cât de laşi sunt ăia de-au plecat. Păi să vă zică nea’ ceva: oamenii ăia care dau din gură nu s-au dus prin alte părţi să vadă ce şi cum. Oamenii ăia vorbesc vorbele spuse de căpşunari, bananagii, sparanghelişti, zilieri şi alte meserii intelectuale.
Mă disperă replicile de genul „poţi fi cel mai inteligent, cel mai dăştept, etc”. Hai să ne înţelegem: sistemul educaţional românesc, la ora actuală e de rahat. Degeaba ne batem cu pumnul în piept, că s-a dus epoca marilor realizări. Deci n-ai foarte mari şanse să fii cel mai cel. Şi chiar dac-ai fi, sunt şi io curios să văd cum ţine deşteptăciunea asta loc şi de casă, şi de masă. Pentru că am avut privilegiul să lucrez cu oameni care erau foarte dezgheţaţi, dar lucrau pe salarii mizere, pentru că nu aveau de ales. Trebuiau să ducă la sfârşitul zilei o pâine acasă.
Viitorul nu arăta bine.
Din nou, hai să ne înţelegem: un om care ştie o meserie (a şti se pune de la 80% în sus) nu cred eu că nu-şi găseşte un loc de muncă pe alte meleaguri. Evident, îi va fi mai greu într-o ţară unde nu cunoaşte limba, unde lumea ştie că e român, şi în funcţie de mulţi alţi factori, dar cel puţin n-o să-şi facă planuri la ce să renunţe să mai ia o pâine. Poate doar dacă are vreo duzină de copiii...
Personal, n-am cunoscut nici măcar un caz de om cu o meserie la bază, care să se fi întors cu coada între picioare. Am prieteni care sunt prin diverse părţi ale lumii, şi toţi, dar absolut toţi sunt conştienţi că între România şi alte părţi e o diferenţă colosală. Nu încerc să spun că pe la alţii ar fi paradisul pe pământ, dar e mai bine.
Sunt o grămadă de oameni care spun că trăiesc bine şi în România, că se descurcă, că nu e deloc rău. Am o întrebare pentru voi, prieteni: aţi încercat să staţi vreodată cu chirie? Nu, nu e chestie din aia simbolică de 2 milioane pe lună prietenului care are un apartament gol. Mă refer la preţurile pieţei. Dacă nu lucrezi la firma lu’ tăticu’, şi n-ai decât un amărât de salariu obişnuit, atunci să te văd cum comentezi că e bine, da? Asta ca să nu te mai întreb ce-o să faci cu plodu’, când o apărea – stai tot cu chirie, nu?
Un alt vizionar zicea că avem o datorie către strămoşi, şi asta ar trebui să ne facă să stăm şi să luptăm împotriva sistemului. Serios? Păi uite că strămoşii şi datoria mea faţă de ei n-or să-mi ţină de foame când mi-oi pierde serviciul sau când mi se duce mie salariul ăla mega-mare la o săptămână după ce-l iau.
Cineva spunea odată, nu mai ştiu pe unde, că şi în România au început să circule salarii occidentale. Şi atunci de ce să mori de foame în Londra pe 2000 euro, când poţi trăi ca un rege în România cu aceeaşi bani?!
Deci pretene, ori ai scris chestiile alea la mişto (şi atunci te scuz, pentru că publicul tău atunci nu poate fi decât dintr-o singură categorie socială), ori eşti oligofren şi crezi pe bune aberaţiile alea. Cum poţi tu să-mi spui mie că pe acelaşi post, câştigi cam aceeaşi bani în Cucuieţii din Deal şi Londra?! Huh? În primul rând salariile sunt total diferite, şi chiar dacă şi preţurile sunt la fel de diferite, la sfârşit de lună ai ocazia să te uiţi în contul bancar şi să vezi că nu e chiar zero.


Un prieten mi-a urat odată, înainte de a pleca, ceva asemănător cu „aştept să te întorci cu coada’ntre picioare”. Asta după ce încercase de mai multe ori să mă convingă că nicăieri „nu umblă câinii cu covrigi în coadă”. Ei bine, se pare că de data asta au cam umblat. Şi, dacă vreodată îmi voi pierde locul de muncă, întorsul în România ar fi ultima variantă pe care aş alege-o. Da, mi-e dor de ţară, dar nu cred că aş mai vrea să mai stau acolo în condiţiile actuale.

Şi da, sincer aş prefera ca copiii mei să fie nişte imigranţi cărora nu le lipseşte nimic, decât nişte pui de românaşi, care să se uite cu jind la alţi copii cum mănâncă o îngheţată.