Abyssinia - actul II

Partea I
.....................................................................
Booon, plec deci să scot nişte bani. Înţelesesem că am privilegiul să stau pe lângă unul din cele 3 bancomate din oraş capitală. Aşa că mă duc spre clădirea aia albastră, la vreo 400m de guest-house-ul meu. N-am apucat să fac 50m, că au început să mă ia băieţii în primire. Deja m-au văzut că am stat mai puţin la soare ca ei şi veneau că domnu’ dă şi mâie să iau o pâne! Io le făceam semn scurt din mână să plece, fără să mă uit la ei, şi mergând înainte. Unu’ dintre insistenţii ăştia s-a ţinut după mine, încercând să mă aburească, vreo 100m. Chiar m-a întrebat dacă vorbesc engleza. Nu ştiu dacă m-a crezut când i-am răspuns no ingles. Mă pregăteam să-i zic ceva în română, dar a apărut salvarea mea: o Hilux care dădea cu spatele, ghidată de un portărel. Sau ceva de genul ăsta. Când ne-am apropiat suficient de mult, m-am băgat frumos între nea ăla în uniformă – care, apropo, mi-a zâmbit – şi Marele-Cur-de-Tablă. Evident că băietu’ şi-a cam luat ţeapă. La fel de evident că şi eu mi-am luat, că abia scăpasem de el şi m-au şi luat alţii, să-mi vândă ceva. Mda.

Western Union. Cum fac un pas înăuntru, un paznic cu un detector de metale mă ia la pipăit. Cum ce-am în borsetă? O cameră foto. Trebe să stea la uşe. Bine, mă, ţine-o, oricum nu vreau decât să întreb. Mă duc la un ghişeu şi-l întreb pe nea ăla unde e minunăţia aia de bancomat. Colo după colţ. Aha, mersi. Bă, nu te aşeza, dă-mi jucăria înapoi, maimuţo! Normal că am desfăcut-o şi m-am uitat înăuntru.

Dau colţul. Altă bancă. Alţi gardieni. Acelaşi ritual al pipăitului. De data asta reuşesc să intru cu aparat cu tot. Une’ e bancomatu’, domnu’? Cum bă, ce e ăla bancomat?! Tu mă iei la mişto?! E chestia aia în care bagi plasticu’ şi iese banu’. You know. I se mai zice şi ATM. Cash machine. Muie? Mda, mă gândeam eu că nici aşa nu înţelegi ce vreau. Dau să plec. Îl văd pe unu’ cu ochelari (ăla cred că era cel mai om dăştept d-acolo, că numai el purta ochelari de vedere) şi-l întreb pe el. Aha, în clădirea cealalalalalantă, zici? Bine, mersi.

Trec iar prin zona cu băieţii care încearcă să vânză ceva. Iar mă iau de potenţial client. Iar mi se rupe. Reuşesc până la urmă să văd banca. Dau să intru, ghici cine mă opreşte. Exact. Iar pipăieli, iar ce-am în geantă, ăsta vrea chiar să vază, şi abia apoi intru. Bancomatul la 20m în spatele lor. Bag cardu’, scot nişte bănet – care-mi umple portofelul, la propriu – şi mă întorc spre casă. Mi-a ajuns prima tentativă.

Am uitat să vă zic: AM NET!!! Nu mai contează că e pe un desktop în holul recepţiei. Nu mai contează nici că e dial-up. Şi cel mai puţin contează că merge cu maxim 37kbps. Important e că, lăsând la o parte toate aceste inconveniente, AM NET. Deocamdată n-am reuşit nici măcar să-mi deshid mailul. Mai încercăm (LE: până la urmă, pentru site-uri fără multe pretenţii, fără flash, doar text, fără poze, cu suficientă răbdare, era mult mai puţin decât ok. La vreo 50m în sus pe stradă era un netcafe unde-am plătit 0,3Birr minutul, şi viteza era aproximativ aceeaşi, o idee mai bună. În centrul comercial cu bancomatul, la vreo 4-500m în sus pe stradă, am plătit 5Birr pe cam o juma de oră, şi cu viteză mai mult decât acceptabilă).

Şi la ei se contruieşte destul de mult. Majoritatea clădirilor sunt înalte, 10-15 etaje. Sau mai mult. Pentru cei care se întreabă ce va fi acolo, vă dezvălui eu secretul: dacă clădirea are schele de lemn, sigur nu va fi pentru birouri.

Ah, da, să nu uit: frate, câţi ulii/şoimi/egrete au ăştia p-aci! Incredibil. Cât am stat cu nevastă-mea la telefon, în curtea garnizoanei guest-house-ului, am văzut cel puţin 3 care au zburat chiar pe deasupra mea, la mică altitudine. Bine, unul am impresia chiar că s-a repezit să ia ceva din faţa porţii, dar nu l-am văzut cu nimic în gheare. Normal că după ce-am terminat cu telefoanele, am ieşit în curte să-i trag în poze.

Bun, după plimbarea de scos bani, care erau principalul, mă retrag în cameră la un bine-meritat somn. Bine, mai mult a fost moţăială în căldurica aia plăcută asigurată de cele 2 pături. Apropo de pături, cine crede că în Africa e caniculă şi secetă şi faze d-astea de televizor, se înşeală cum m-am înşelat şi eu. De fapt, cel puţin aici în Etiopia, având în vedere că nu e tocmai o ţară joasă (ştiaţi că are un vârf de 4000+ metri, daaa? Iar Addis e la o altitudine medie de 2200m, daaaa?), temperatura era în jur de 15-20 grade când am ajuns aici. Adică taman bine de stat în tricou. Eu nu mi-am luat decât un singur polar subţire la mine, şi cam încep să regret. Dar ajungem şi acolo.

Deci, moţăi eu preţ de 3 albume jumate (adică atâta muzică mi-a trecut prin playlist până m-am hotărât să mă cobor din pat), şi împins tare de la spate de foamea care începea să se facă simţită, decid că e cazul să mă aventurez în oraş. Tananananananananananana! Deci, îmi iau camera, inima în dinţi, câteva bancnote şi plec. Era cam 5 după amiaza. Deci surpriză (şi de fapt, bun venit in da real shit): ghici cine patrula pe stradă cu AK-urile de gât! Exact. Miliţia. Bine, cred că erau mai mult Armata, dar, între noi fie vorba, mai contează?! Şi tot între noi fie vorba, credeţi că m-am riscat să fac poze aşa, ostentativ, când erau băieţii ăştia din 50 în 50m? Nu de alta, dar eu n-am auzit ca africanii să aibă un simţ al umorului extrem de dezvoltat. Şi staţi aşa, că între ei erau muieri, tot d-astea d-ale lor, în camuflaj ca şi băieţii cu AK-urile, dar probabil că ele erau în şcolarizare, pentru că nu aveau decât nişte bâte în mână. Şi, bine-nţeles, să nu-i uităm pe cei de la Circulaţie, care erau în fiecare intersecţie. La propriu. Cel puţin câte 2. Eh, pozatu’ mi s-a cam dus pe apa sâmbetei, dar cel puţin m-am plimbat niţel.

Booon, am fost până mai încolo, am văzut... nu mare lucru, şi hai să mă ocup şi de mâncare. Pe drum înapoi scanam după un restaurant cu mâncare indigenă. Adevărul e că am trecut pe lângă multe jointuri, dar majoritatea erau un fel de chicinete ceva mai mari de 5x5, cu câteva mese afară, şi nu mi-au inspirat prea multă încredere. Aşa că am mers, şi-am tot mers până în apropiere de casă, unde dau peste bar-terasă „New York”. Asta părea mai răsărită. Mă aşez la o masă la terasă, vine băietu’ să mă servească, vorbea engleza, normal, şi-mi aduce un meniu. Şi pleacă. Şi plecat rămâne.

Din păcate, ăştia numai mâncare naţională nu aveau, dar mai e timp şi pentru asta. Pe moment, o shawarma de vită ar fi trebuit să fie o introducere adecvată în cultura culinară a zonei. Deci, gata. După vreo 45 secunde de când mi-a dat meniul. Bun, decizia era luată, aştept să vină băietu’ să-l lămuresc ce şi cum.

Aştept.

Şi aştept.

Şi iar aştept.

Mă mai uit la el. El se uită la mine. Nici unul nu face nici o mişcare. Mă simţeam ca într-un război psihologic – oare cine-o să cedeze primul?!

Şi stau iar.

Şi până la urmă m-au luat nervii după vreo 15min şi i-am făcut semn să vină. S-a executat imediat. Îi dau comanda: shawarma, 7up şi cafea. Pleacă. Vine peste 5min cu sucul şi un pahar. Mi le lasă şi pleacă iar.

Mai trec 10 min. Îmi aduce solniţa, şerveţelele şi plasticele alea de mănânci pe ele. Mi le lasă şi iar pleacă. Am un sentiment de deja vu.

Mai trec încă 15 min. Trecuse o jumătate de oră de când îi dădusem comanda. Din nou, mă dovedesc mai slab şi-i fac semn să vină la mine. Iar se execută instantaneu. Nu că ar fi avut altceva de făcut. Îl întreb prieteneşte, zâmbind chiar, dacă a terminat de cules boabele de cafea. Nu înţelege. Îl întreb ce mai zice cafeaua aia a mea. Asta înţelege. A crezut că o vreau după ce mănânc. Aveam pe limbă răspunsul că nu stau decât 2 săptămâni în ţară, deci ar fi bine să se grăbească, dar m-am rezumat la varianta restrânsă: nu. Bine. Pleacă să-mi aducă cafeaua. Până să ajungă licoarea la mine, mi-a adus un alt coleg de-al lui mâncarea. O farfurie generoasă cu o shawarma ruptă în două şi acoperită de cartofi prăjiţi. Cum pleacă ăsta, vine şi pretenu’ meu cu cafeaua. Marfă. Acum aveam de ales între a mânca mâncarea rece, sau a bea cafeaua rece.

Shawarma – foarte bună, cu nişte sosuri şi condimente de-ale lor, foarte mişto. Cafeaua, la fel de bună. Avea o aromă de proaspăt prăjită şi încă ceva, nu-mi dau seama ce, dar foarte bună şi aia. Deşi era aşa, mai mult un degetar. În fine. Toată povestea asta, adică mâncarea (şi a fost destulă, pe bune), sucul, cafeaua şi bacşişul, 45 birr. Sau ETB. Adică undeva la 2,5 euro. În bodega aia mai de fiţe, cum s-ar zice. Deci mai mult decât convenabil, mai ales că am înţeles că felurile principale sunt undeva la 20-25 birr. Adică 1 euro şi ceva. Mai e cazul să menţionez că nu mă refer la restaurante din ghidul Michelin...? Şi apropo, dacă vreodată călătoriţi în Africa, nu vă grăbiţi şi nu vă precipitaţi. Aici timpul curge altfel. Şi oamenii n-o fac din rea voinţă, pur şi simplu e altă lume.

Eh, treaba e că se lăsase seara, şi vântul care mai devreme era tare răcoros şi potrivit, prinsese curaj şi devenise mai aspru. În aşa măsură încât deja pe ultimele îmbucături nu mă gândeam decât cum să plec mai repede. Aşa că mi-am luat catrafusele şi m-am dus acas să mă îmbrac. S-ar putea să mai ies la o tură de pozat, pe noapte.

...................................................................................

N-am mai ieşit nicăieri. Mă pregătisem, scosesem toate cele, şi zic hai să curăţ şi obiectivele, mai ales 50’u, că avea cam mult praf pe filtru. Şi l-am curăţat până i-am desfăcut tot mecanismu’. Şi iete-mă pe mine, stând cu carcasa de metal într-o mână şi cu partea optică în cealaltă, gândindu-mă cum plm am putut fi atât de idiot încât să desfac un obiectiv, fără să vreau?! Acu’ treaba era făcută, pune-te şi fă-o la loc. Şi am făcut-o, dar după mult timp, că nu nimeream deloc canelurile alea de ghidaj. Concluzia? S-a dus pe pulă ieşitu’ meu la pozat. Sau poate nu. Deşi, sincer să fiu, băieţii ăia cu AK-urile de gât n-au tocmai un efect tranchilizant asupra mea... mă mai gândesc.

......................................................................................

Mda, deci m-am apucat de editat poze. Şi am mâncat şi fructe. Mă fut pe malaria lor şi toate cele, am curăţat eu fructele de coajă, dar mâna care-am ţinut-o pe coajă, ce fac cu ea? O spăl cu apă nefiartă? Am făcut treabă. Gata, că mă disperă ăştia cu precauţiile lor. Dacă e s-o iau, o iau şi gata. Ideea e că am mâncat un fruct care are miezul galben, are un sâmbure sau ce draq e, cât China, şi mi-au rămas numai fibre printre dinţi. Cred că e mango.
..............................................................

Partea a III-a