.....................................................................
Despre ultima zi petrecută în cornul Africii nu prea sunt multe de zis. Un singur lucru merită menţionat şi chiar scos în evidenţă. Joi seara, când plecam pentru ultima oară de la sediul clientului, în drum spre guest-house, am luat Addis-ul la pas. Nu c-ar fi fost cine ştie ce oraş, dar voiam să-i simt pulsul. Şi i l-am simţit. Nu de alta, dar în drum spre arterele principale, am mers pe străduţe mai mult sau mai puţin dosite, şi n-am avut nici o jenă. E drept că băştinaşii se uitau cu curiozitate la mine, iar câţiva chiar au zâmbit. N-am simţit Etiopia periculoasă nici măcar o clipă. Dar na, acum, nu toată lumea are aproape 100 kile... Hai c-am deviat. Voiam să vă zic ce-am văzut în drum spre hotel. Ambasada.
Nu ştiu dacă-şi poate imagina cineva bucuria din clipele alea. Stăteam şi afişam cel mai tâmp zâmbet, de la o ureche la alta, iar militarii se uitau la mine ca idioţii şi nu ştiau ce sa zică. Am mers până la urmă în direcţia indicată, să văd ce şi cum. După vreo 10 minute am reuşit să ajung. Poze cu ambasada propriu-zisă n-am făcut, că l-am văzut pe militarul din apropiere că e cam trigger-happy, şi chiar n-avea nici un rost să mă iau în gură cu autorităţile.
În schimb, a doua zi, ghici cine bătea la poarta ambasadei. Cu o cameră în mână şi inima plină de speranţă, i-am comunicat indigenului care mi-a deschis porţile de fier, că aş aprecia foarte mult dacă cineva care vorbeşte română ar avea 5 minute de pierdut cu un compatriot.
Până la urmă, au fost nu 5 minute, ci aproape o oră, care nici n-am simţit cum a trecut. Domnul ambasador, care m-a primit zâmbind, cu paşaportul meu în mână, şi care spre ruşinea mea, nici nu ştiu cum îl cheamă, a fost o gazdă care a reuşit să-mi dea o mulţime de sfaturi referitoare la Africa şi Etiopia în particular, şi la călătorii pe meleaguri străine, în general. Am plecat cu inima cât China. Evident că bucuria şi starea aia de bine nu putea să dureze prea mult. Ritualul aşteptării prânzului, cât şi alegerea neinspirată a localului, au diminuat mult din starea de bine pe care-am avut-o când am plecat din ambasadă.
În rest, nu-s multe de zis. Pe avion, iar m-am întreţinut cu pretenul meu, Jack, şi mi-am înnecat amarul plecării în el. La propriu. Cred că dacă mai dura câteva ore, rămâneau fără el...
Dimineaţa la 9 jumate intram pe uşa apartamentului din Elveţia. Am avut un sentiment straniu, de parcă ceva îmi lipsea. Toată ziua a fost de rahat, nu găseam nimic care să mă mulţumească. Până la urmă m-am obişnuit cu ideea, iar acum sunt doar nostalgic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu