Brussel III

Azi avem sfaturi practice: cum să te faci de CĂCAT. Big style. Hai, înainte de toate, să evaluăm premisele. Deci, se ia pub-ul cu pricina.

Şi trebuie menţionat un amănunt destul de relevant: musiu colegu' cu pricina s-a împrietenit destul de repede şi destul de nejustificat cu 2 “bucăţi”. Personal, nu mă încântă babeturile, aşa că i le-am lăsat lui. Normal, ca orice piţi bătrână care caută cărniţă tânără (deci, dacă vă zic că colegu' are undeva la 45-47 ani, şi e considerat „cărniţă tânără”, vă cam daţi seama despre experienţa „bucăţilor” - personal, aş estima undeva la 60-70, dar se poate să mă înşel, cosmetica asta face minuni...), când au auzit de chitara lu' musiu, au dat ochii pe spate şi-au stabilit ca vineri seara la ora 7 să facem un concert unplugged.

La 8 eram în pub-ul cu pricina (noi 2 şi chitara lui), şi nu era nimeni din cei pe care-i cunoscusem anterior. În schimb, după vreo 3 beri jumate au început să vină. După câteva episoade penibile (gen acordarea chitării folosind un dispozitiv de pe vremea patefonului, şi ieşitul din pub în mijlocul străzii „because they are make too much noisy”), vine Jimmy Hendrix înapoi, îşi ia chitara şi după ce o rog pe barmaniţă să oprească muzica, începe show-ul.

Încă o precizare. El cântă country. Pardon, lui îi place să creadă că cântă country. De fapt e o combinaţie de country propriu-zis şi muzica lor tradiţională. Şi ca să fie şi mai mişto, singurele cântece pe care le ştie sunt în cehă. Limbă care, după cum ştie orice copil de grădiniţă, e o limbă internaţională, care se vorbeşte mai ales în părţile Bruxelles-ului. Chiar mai are sens să mai menţionez că Aznavur ăsta al meu n-are voce deloc...?

Buuuuun, şi uite-l pe bondocul meu, cu chitara de gât. În mijlocul pub-ului. „Cântând” „country cehesc”. Flamanzilor. Primele vreo 20 secunde a fost linşte. Dup-aia a început toată lumea să vorbească. El cânta în continuare. La final, vreo 2-3 au aplaudat, iar în 5 secunde a pornit iar radioul. Jimmy al meu a fost şocat: „Whaaaat, they doesn't like this music?!”

A mai stat el niţel şi-a mai raţionat, după care a dat verdictul: nu-s sensibili la muzică. Nu contează că nu înţeleg limba şi poate el habar n-are să cânte, cert e că flamanzii ăştia nu ştiu să aprecieze ceva frumos.

Dup-aia, chitara lui a devenit obiect de făcut mişto şi scălâmbait a câtorva din bar, mai ales a celor două „bucăţi”. Care, pentru simplul fapt că au stat singure la masă, musiu le-a declarat fără drept de apel, lezbiene. Nu contează că erau căsătorite, în mintea lui de mascul feroce, „cântător de country”, ele erau căsătorite una cu cealaltă. Deci, pentru a menţine spiritul, de acum înainte o să le numim „cele doo lezbi”.

Un alt episod demn de menţionat e cel al dansului. Deci: muzica cânta, şi una din „cele doo lezbi” se apucă să danseze. Musiu tocmai venea de la budă, şi se opreşte lângă ea să „danseze”. Mă, ştiţi cum dansează ăia micii? Aşa era şi ăsta. Sau, mai bine zis, ca Elaine. Vă mai aduceţi aminte de ea?

Am rezistat eroic tendinţei de-a ieşi din bar „să fumez o ţigară”. Era prea amuzant ce se întâmpla înăuntru...

În fine, după alte câteva încercări nereuşite de-a se face popular, un domn mai bătrân şi cu prestanţă, care stătea la bar, a intrat în vorbă cu distrusu' meu. Eu n-am asistat la discuţie de la început, dar domnul în cauză, un fost cântăreţ în vârstă de aproximativ 80 de ani, era foarte umblat prin lume, vorbea o engleză impecabilă, am impresia că ştia şi ceva spaniolă (a stat vreo 6 ani în Ciudad de Mexico) şi era exact genul de om pe care nu te mai saturi să-l asculţi. Şi chiar nu cred că mai e cazul să menţionez că mi l-a întrebat pe muşteriu dacă ştie să cânte la chitară „La vie en rose”, ăsta a zis că nu ştie melodia, şi a început moşul să-i cânte. Mă, vă jur, stăteam şi ascultam ca prostul ce voce melodioasă avea moşu', iar idiotul meu se scobea în nas. Nu ştiu cum de m-am abţinut să nu-i fut una peste ceafă, să-l dau cu nasu' ăla borcănat al lui de barul din lemn masiv. Evident că moşu' s-a prins că n-are cu cine, s-a oprit din cântat, ne-a întrebat ce bere bem, şi abia atunci s-a oprit repriza de căutat muci. Eu i-am mulţumit frumos domnului în cauză, şi-am plecat acas. Cred că am stat suficient în compania ăstuia. El a mai rămas.

Din păcate, cum avem numai un set de chei de la apartament, m-a trezit vreo 2 ore jumate mai târziu, să-i deschid. Cică „cele doo lezbi” au făcut striptiz. Dacă e adevărat, atunci mă bucur că n-am stat la carnagiu. Totuşi, tare mă tem că Hoegaarden asta e mult mai tare decât pare...