Futil

De câteva zile încoace, am un sentiment ciudat. E greu de explicat, e ceva între furnicăturile care le simţi când urmează să faci ceva important şi ai emoţii, senzaţia de cădere în gol, care nu se mai termină, şi încă ceva, nedefinit.

Ce faci atunci când afli că s-a întâmplat ceva ce sperai să nu se întâmple niciodată, şi-ai făcut tot posibilul s-o împiedici? Trecutul nu-l mai poţi schimba, iar regretele nu-ţi ajută la nimic. Te orientezi spre viitor? Cum reuşeşti să faci asta, când nu poţi înţelege trecutul, iar „de ce?!” nu-ţi dă pace...?

Prietenul meu musulman, despre care n-am mai scris de foarte mult timp, se pare c-a evoluat. În weekend fuse la Berlin, la o întâlnire a palestinienilor din Europa. Cică i-a plăcut. Şi oraşul, şi meetingul. Ideea e că fata lui, pe care o iubea şi pentru care era gata să facă aproape orice (în afară de lucruri care să implice religia, bine-nţeles), şi căreia i-a dat nenumărate dovezi de dragoste, după atâţia ani în care ştia despre sentimentele pe care el i le nutrea, duminică a comis-o. Ireversibil. Şi-a tăiat craca. Pentru că de ziua lui, nu i-a trimis decât un sms, şi ăla destul de impersonal, din câte-am înţeles. Stăteam cu el de vorbă la o cafea, şi în timp ce-mi povestea, se juca nervos şi dezamăgit cu telefonul pe al cărui display era Sara. Ochii îi erau umezi. De durere? De neputinţă? Din cauză că a realizat cât de mult a sperat, numai ca să fie dezamăgit...? Numai el poate şti. Cert e că decizia ei de-a se limita la un amărât de sms, fără să se deranjeze să sune măcar un minut, l-a făcut să realizeze ce valoare are el în planurile ei de viitor. Ca o comparaţie, speranţele lui se îndreptau către „happily ever after” – alături de ea, bine-nţeles.

Partea amuzantă e că în tot timpul ăsta de când a plecat de acasă, a cunoscut o mulţime de fete. Şi-atât. Nu numai că e în continuare „ficior”, dar nici măcar nu s-a implicat. Pentru că se păstra pentru ea. Mda.

Ei, şi uite-aşa, duminică i-a fost servită picătura care i-a umplut cupa amărăciunii. Şi acum s-a hotărât s-o deşerte. Partea proastă e că, din câte văd eu, nu prea are de gând să treacă uşor şi repede peste toată povestea asta – la dracu’, el chiar a ţinut la ea...

În fine, ideea e alta. Pe cât de înverşunat era când vorbea de situaţia din Gaza şi West Bank, pe atât de neputincios îl vedeam când îmi povestea toate astea. Şi uite-aşa, măreţii bărbaţi (gata, nu mai vorbesc de el, am încheiat subiectul), care merg în războaie şi se supun la diverse suplicii pentru cauze mai mult sau mai puţin nobile, sunt reduşi la simpla valoare a unui rahat de muscă de un simplu gest al unei femei. Sau, mă rog, de absenţa lui. Devin epave.

Şi deasupra tuturor, ca o reafirmare a futilităţii supreme, tronează întrebarea „de ce?”.

Ei bine, poate pentru că bărbaţii, din punctul ăsta de vedere, cel puţin, se împart între cei care înţeleg, şi cei care nu înţeleg. Pentru cei care înţeleg, lucrurile sunt aşa cum sunt. Pentru cei care nu înţeleg... lucrurile sunt aşa cum sunt. Şi atât. Dincolo de asta, nu mai e nimic.