Dreptul la replică

Acest post nu se vrea unul disculpator, nu e nici măcar o încercare de justificare. E pur şi simplu dreptul la replică al unui învinuit de ipocrizie. Juraţii, vă rog, luaţi loc, faceţi-vă comozi, apărarea are cuvântul.

  

@ Cătălin

Sunt ipocrit pentru că nu mă implic. Ok, hai să vedem cum se traduce asta: sunt ipocrit că nu dau voturi. Pozitive, evident. Că doar lumea nu-ţi mulţumeşte atunci când în loc să-i faci un bine, îi pui piedică. Ştii cu ce seamănă chestia asta, din punctul meu de vedere? Caritas îţi spune ceva? Filadelfia? CAR? Nu cumva e cam acelaşi principiu? Mă ajuţi, te ajut; dacă nu, du-te-n... E exact acelaşi lucru cu link-exchange-ul. Îmi pui link, îţi pun şi eu. De ce să fiu obligat să fac ceva ce nu simt? E ca şi cum ţi-ai lua o nevastă de milă; ţie nu-ţi place de ea, dar ea te iubește, aşa că...

Nu mă înţelege greşit, nu spun că ăsta e punctul corect de a vedea lucrurile. E doar punctul meu. Şi ţin la el, până îmi va fi demonstrat dincolo de orice urmă de îndoială că e eronat. Atunci mă voi înclina cu adânc respect în faţa celui care a reuşit să-mi învingă sistemul de valori, şi va avea respectul meu.

Ideea de fapt era alta. Şi-mi pare rău, pentru că din câte văd, n-am reuşit să mă fac înţeles. Aşa că, evident, cu scuzele de rigoare, voi încerca o reformulare a ideii postate în infamul articol atacat (şi, implicit, eu) atât de vehement.

NU mă plângeam de lipsa de voturi. NU cerşesc atenţie. De unde stau eu, lipsa voturilor înseamnă o lipsă a calităţii articolului respectiv. De asemenea, un articol cu multe voturi pozitive, nu înseamnă neapărat că îl dă pe spate pe un potenţial cititor. Poate autorul are mulţi prieteni, cine ştie...

Să înțeleg, deci, cum că recunoşti, deci, că dacă ar apărea un articol extraordinar despre, să zicem, “Noi metode de fisiune a quarcilor cu electroni pe nivelele 2 şi 3” sau „Consecinţe ale postulatelor lui Aristotel în geometria tranziţională euclidiană”, nici măcar nu ţi-ai arunca ochii asupra lor, datorită apartenenţei lor la infamele categorii anterior menţionate?

Mie nu mi-e greu de recunoscut că uneori sunt ipocrit, dar în nici un caz bazându-mă pe argumentele enunțate de tine. Câți facem asta...?

Și da, sunt for real.

 

 @Decebal

Sunt de acord că acel dialog nu era chiar cea mai chestie interesantă care mi-o putea bese mintea. Și partea cu nu ȚI s-a părut amuzant – tocmai asta e frumusețea subiectivității. În orice caz, pot spune că pe undeva mi-am căutat-o cu lumânarea, aderând și eu la grupul celor care voiau să ajungă în top X. Dar mi-a trecut. După cum spuneam, din acea clipă am renunțat la evaluarea calității produselor mele prin vot. Cine vrea să se deranjeze să-mi aducă critici sau voturi, e bine-venit. Eu nu le mai cer. Nu așa se vede aprecierea.

 

 

Și cu toate astea, văd că nici unul dintre auto-numiții acuzatori n-a atins problema care mă ardea pe mine cel mai rău. În momentul în care îți exerciți dreptul de veto, de obicei nu trebuie să-l și argumentezi? Pentru că nici până la ora actuală n-am primit vreo explicație de la adminii blogoree.

Acum pregătiți-mi rugul... :D

Gata cu voturile!

După ce atâta amar de vreme plebea a vrut să aibă şi ea drept de vot, aşişderea nobilimii, eu nu mai vreau voturi. Pe blogoree, that is. De ce? Păi: în primul rând, nu-mi trebuie mulţi şi – proşti era să zic, dar e un cuvânt urât şi nerealist – nestatornici. Ori, lumea citeşte articolele care au de obicei multe voturi pozitive. Sunt puţini cei care sunt curioşi să vadă de ce un post are multe voturi negative. Şi sunt şi mai puţini cei cărora nu le e frică să fie primii care evaluează un post. Aşa că, gudbai cerut voturi. Oricum clasamentul nu e relevant, din punctul meu de vedere. În continuare, blogoree va rămâne doar un mijloc de marketing, de publicitate a ceea ce-mi mai bese mintea. Evident, cine vrea să facă o apreciere obiectivă – sau subiectivă, atunci şi acolo unde e cazul – îşi poate folosi aceast drept. Eu unul nu mai cer voturi la sfârşitul articolelor.
Şi asta mai ales după ce un articol publicat pe blogoree, care în decursul celor câteva ore de existenţă pe site-ul amintit, reuşise un scor de +2 sau +3, a dispărut subit. N-am primit nici o explicaţie de la admini. Atunci le-am trimis eu un mail în care îi întrebam pe cel mai neutru ton cu putinţă, pe ce motiv a dispărut postul respectiv de pe situl blogoree. În momentul de faţă au trecut 14 ore (and counting) fără nici un răspuns.
Cum zicea cineva, decât o turmă de făţarnici, ipocriţi şi pupincurişti, prefer 2-3 oameni cu care să pot discuta în contradictoriu, dar elevat, cu argumente şi cu repectul cuvenit. Grămada mea cu nisip, regulile mele. Cine vrea să vină să se joace cu mine şi cu jucăriile mele, le respectă.

Trebuie să mă mut

Dap. Mi s-a luat să stau cu chirie sau în gazdă. Consider că a venit clipa să fac şi pasul ăsta. Mai ales că am şi nişte bani cu care nu prea am ce face. Aşa că am zis că n-ar strica să investesc într-o casă.

DAR, am o mare problemă: nu reuşesc să mă hotărăsc la nici una dintre ofertele de aici... Voi ce ziceţi?

Microshit soft

Situaţia era simplă: trebuia să activez nişte XP-uri. Două, mai exact. Calculatoarele respective nefiind legate la reţea, am fost nevoit să sun la Microshit. Microsoft am vrut să zic. Mai făcusem asta, acum vreo 2 săptămâni, şi-am stat de vorbă cu un nene care o rupea destul de bine pe angleză. Treabă simplă, treabă clară. Aşa că acum iau iar telefonu’ şi butonez număru lu’ Gates.
Suprize suprize, îmi răspunde robotul. În cehă, evident. La fel de evident, mesaje în alte limbi, ioc. Închid şi mai sun odată. Acelaşi robot. Încerc la celălalt număr de telefon. Îmi răspunde tot robotu’. Acu’, nu ştiu dacă era acelaşi robot sau altul, pentru că sincer, nu prea poţi deosebi roboţii după voce.
Sun iar la primul număr, şi într-un final, reuşesc să înţeleg ceva de genul „”¤!&”!%&/#!”/()=”!#&/(„#!&/(V #&%”!/(##¤”!%& activare soft &E/E/”()#=)!”/ apăsaţi tasta 1 !”!=#”()/¤E@#!$%^%#@^!&*^(&#@!#^&@!*#”. Ca un copil ascultător ce sunt, apăs tasta 1. Acolo, alte mesaje, tot în genul ăstuia.
Plin de draci – deja trecusără vreo 15 minute de când încercam să găsesc un om cu care să stau de vorbă – mă duc la un coleg şi-l rog să mă ajute şi să apese combinaţia corectă ca să stau şi io de vorbă cu un nene. Ăsta zice ok, nu-i bai, hai că vin să te ajut. În faţa calculatorului cu datele de instalare necesare, apasă ăsta la taste vreo 3 minute juma, după care îmi zice gata, îţi trimit prin SMS codul de activare. Beton, poţi să mai repeţi figura şi pentru al doilea calculator? Ok. Între timp, primesc răvaşu de amor de la Microshit. Îi dau exit, pasez telefonu’ înapoi lu’ colegu’, şi-l las să-şi facă numărul de magie. Termină şi dă să plece. „Bă, da’ prost sunt! Dacă nu eram aşa prost, sunam la Microshit România şi vorbeam cu ăia. Cel puţin p-ăia îi înţelegeam...” Ăsta râde şi pleacă. Io primesc SMS-ul de la Microshit şi mă apuc să bag codu de activare. Treaba merge strună. One down, one more to go.
În faţa celui de-al doilea calculator, butonez telefonul să ajung în inbox. Acolo, mesajele fiind în ordine LIFO (adică cel mai recent mesaj apare primul), îmi sare în ochi mesajul trimis de nevastă înainte să plece în ţară. Adică acum vreo 4 săptămâni. Ce morţii ei de viaţă...?! Răsfoiesc tot inboxu’ în căutarea mesajelor cu beleaua; evident, fără nici un rezultat. Motivul autoştergerii era singurul care justifica situaţia. Mă duc înapoi la colegu’ şi-i zic că am ocazia să-mi testez teoria mai curând decât mă aşteptam. Îi povestesc ce şi cum, jepatu’ râde, şi io mă apuc să sun în România. Acolo, după ce apăs 1 pentru activare de soft, îmi zice robotu’ că s-ar putea să fiu înregistrat (de parcă io eram ultimu’ retard şi nici măcar nu bănuiam), şi apoi îmi răspunde o duduie. Am rezolvat-o pe tanti – ahem, CU tanti – aia în 2 minute. La revedere, o zi la fel de bună ca şi a mea.
Evident că nici românii nu aveau mesaje în vreo limbă internaţională...
Ah, am uitat un amănunt relativ funny: prima oară am sunat în România la numărul afişat în fereastra de activare a Windows-ului. Era număr de Bucureşti, din ăla cu 01. Evident că numărul corect a trebuit să-l iau de pe site...

Şi încă una, tot cu Microshit. Tot ieri, trebuia să activez nişte licenţe pentru ceva în reţea sub Windows Server 2003. Asta nu puteam s-o fac decât pe site. Care site a fost căzut ieri toată ziua. Aşa că ieri am cam bătut pasul pe loc, încercând să rezolv cu blestematele astea de licenţe, ca să pot continua cu proiectul respectiv. Abia de dimineaţă s-au gândit şi geniile să repare comunicaţiile...

How about that...?

Impresionant. Vorba lu' Seinfeld: I am speechless. I am without speech.

Aici.

The video card is fucked up

Dialog, azi, între mine şi un coleg (de menţionat că nu prea se descurcă în angleză decât foaaaaaaarte greu):

Eu: The video card is fucked up!
El: Iz what?! Futtup?! What iz deat?
Eu: Fucked up? Is like… ahem… wrong. Not working. Damaged. Malfunction.
El: Male function?!
Eu: …
El: …
Eu: Ok, nevermind. Keep in touch.
El: …
Eu: GOODBYE, în plm…


Nu fi scârţar, dă şi mie să mânc un colţ de pâine... :))

Întrebări existențiale. Și răspunsuri la fel

Deci tocmai am fost pus în postura să răspund la următoarele întrebări capcană:

Î: Ce-mi place așa de mult încât să plătesc pentru asta?

R: Cineva spunea odată că lucrurile bune în viață vin greu și te costă foarte mult, într-un fel sau altul. Dar cele cu adevărat extraordinare sunt gratuite și de obicei vin singure. În spiritul acestei filozofii, din prima categorie aș putea nominaliza călătoriile și mâncarea bună.

Î: Dacă azi aș afla că mai am de trăit exact 5 ani, ce-aș face începând de mâine?

R: Asta e tricky. Iar răspunsul e dat în condițiile în care nu știu că mai am de trăit o perioadă bine determinată. Probabil că n-aș face nimic din ceea ce nu fac în mod obișnuit.

Î: Dacă aș câștiga un milion de euro neimpozabili, aș continua să fac ceea ce fac acum?

R: Să scriu? Da, bine-nțeles. Meseria? La fel de bine-nțeles. Poate nu în aceeași proporție, dar cu siguranță. Da. Și chiar contează că e neimpozabil?!...

Î: Ce-aș vrea să scrie despre mine în cel mai important ziar din țară peste 15 ani?

R: Asta bănuiesc că anulează întrebarea aia cu muritul în 5 ani, nu? Teutonu’ a reușit să oprească și ultimul conflict armat inter-uman. Sau ceva de genu’ ăsta. A pacificat, i-a pocăit pe toți, plm. Ați prins ideea.

Î: Ce vreau să spună prietenii despre mine la ceremonia funerară?

R: Coaie, Dumnezeu să te odihnească în pace. Fetele, dans la bară! Lăutar, bag-o p-aia cu “Radu mamii”, de sufletu’ mortului!

Î: Ce-aș vrea să scrie pe piatra mormântală?

R: Aici se odihnește cel mai geniu mare al omenirii. Bă, acu serios, nu vreți să-mi fac și testamentu’ d-acu?!

Î: Ce “voiam” să mă fac când eram mic?

R: Cel mai mult, din câte-mi aduc io aminte, popă. Iar acu’ am ajuns să-i văd ca pe niște pungași de drept comun. Funny, eh? Poate că, până la urmă, mi-am ratat vocația. Bine, încă nu e târziu...

Î: Ce-aș face, dacă aș ști dincolo de orice dubiu, că n-am cum să eșuez?

R: Aș citi toate cărțile care s-au scris vreodată. Inclusiv alea dispărute. În original. Da, asta presupune să știu și toate limbile care-au existat vreodată.

Î: Ce-aș vrea să le spună copiii mei nepoților despre mine?

R: Bunicu’ ne-a dus pe noi prima oară la curve, și acum v-a venit și vouă rându’ să mergeți cu el.

Î: Ce m-aș întreba eu pe mine în ultima zi a vieții? 3 întrebări.

R: Unde morții ei de viață îmi sunt chiloții?! Am lăsat totul în ordine în urma mea? Oare ce-o să se aleagă de tot ce-am făcut io?!

Acu’, dacă se mai simte careva dornic... by all means, share ze uizdom :D. Același set de întrebări standard, cu răspunsuri variabile.

Untitled

Am o stare de tot rahatu’. De dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la project manager să-l întreb de bani şi GPS. M-a lămurit cu amândouă din pulă. Cred că e una din cele mai potrivite persoane pentru postul pe care-l ocupă - la fel ca toţi ceilalţi...
Când am plecat de la el, m-am întânit întâmplător cu Mohammed, pe care nu-l mai văzusem de o grămadă de timp. Cică a fost consemnat în pat, pe motiv că a fost răcit. Asta ştie lumea. Io cred că săptămâna trecută i s-a rupt de serviciu, mai ales că cică mercuri după amiaza pleacă spre Praga, iar joi are avionul către casă.
(Nu mai ştiu dacă am scris pe undeva, că mi-e o lene mai mult decât metafizică să caut, dar pe la sfârşitul săptămânii e ziua "pretenei" lui, şi vrea să-i facă o surpriză ducându-se acasă)
Am stat niţel la taclale pe hol, în mijlocul holului, ca să fiu mai exact, astfel încât toţi cei care treceau pe acolo trebuiau să joace rolul apei care ocoleşte pietrele –şi bolovanii sunt tot pietre, daa? – care i se pun în cale. Dintr-una într-alta, i-am spus că am o senzaţie de tot căcatu’, văzând în uichend un documentar făcut de Discovery – nu sunt sigur, dar am impresia că a fost pus în vânzare cu Jurnalul Naţional – care se intitulează „Cum a fost prins Sadaam”. Şi toată starea mea aia de căcat a fost declanşată în momentul în care am realizat că dacă până şi legendele decad în aşa hal, atunci cu furnicile de noi ce se poate întâmpla?!
A început să mă ia cu teorii d-ale lui, că avem un scop în viaţa asta, că nu trăim doar ca să murim ("Da atunci de ce plm trăim?! Mâncăm, dormim, futem, facem copii, şi uneori, unii mai lasă câte ceva în urmă. Bine, rău, mai mult sau mai puţin, îşi lasă amprenta în lume." "Nu, că noi avem un scop mai mare, nu doar ne naştem ca să murim. Tu, de exemplu, de ce faci... orice-ai face, de ce nu aştepţi pasiv să-ţi vină sfârşitul?" "Pentru că, coaie, vreau să mă simt bine, nu să plec fără să încerc să fac ceva." "Evident!" "Evident, ce? Nu asta ţi-am zis şi io?! Că noi nu putem să ştim cu certitudine ce şi cum? Iar filozofii, oamenii de ştiinţă, psihopaţii de believers şi oricine altcineva, nu fac decât să speculeze şi să încerce să-şi impună punctul de vedere – care zic ei, e dincolo de orice îndoială – asupra celorlalţi. Singurul lucru de care sunt sigur e incertitudinea mea..."). Evident că până la urmă a cam trebuit să accepte că incertitudinea mea are şanse să fie mai aproape de adevăr decât ceea ce „ştie” el, aberaţii că fiecare are un scop şi un destin, care trebuie să şi-l bla bla bla... Rahat.
M-a trimis la plimbare după vreo 20 minute de stat in picioare, pretinzând că se pişă pe el. Să-l fut. M-am întors la proiectul meu, de a cărui involuţie sunt la fel de incert ca şi în orice altă privinţă. Cred că în orice lanţ ierarhic există cel puţin câte un element care – voluntar sau nu – face tot posibilul ca lucrurile să nu meargă bine: i se rupe de deadline-uri, n-are timp să răspundă atunci când e vorba de ceva urgent, nu-ţi dă toate datele atunci când i le ceri, şi lista e mult prea lungă să mai intru în detalii.
Un mare rahat, asta e viaţa...

PS: o să încerc să-l mai prind pe musiu înainte de a pleca, poate reuşesc să mai completez nişte drafturi pe care le am despre el. Dacă nu, seria se va relua începând cu... când m-oi întoarce.