Am o stare de tot rahatu’. De dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la project manager să-l întreb de bani şi GPS. M-a lămurit cu amândouă din pulă. Cred că e una din cele mai potrivite persoane pentru postul pe care-l ocupă - la fel ca toţi ceilalţi...
Când am plecat de la el, m-am întânit întâmplător cu Mohammed, pe care nu-l mai văzusem de o grămadă de timp. Cică a fost consemnat în pat, pe motiv că a fost răcit. Asta ştie lumea. Io cred că săptămâna trecută i s-a rupt de serviciu, mai ales că cică mercuri după amiaza pleacă spre Praga, iar joi are avionul către casă.
(Nu mai ştiu dacă am scris pe undeva, că mi-e o lene mai mult decât metafizică să caut, dar pe la sfârşitul săptămânii e ziua "pretenei" lui, şi vrea să-i facă o surpriză ducându-se acasă)
Am stat niţel la taclale pe hol, în mijlocul holului, ca să fiu mai exact, astfel încât toţi cei care treceau pe acolo trebuiau să joace rolul apei care ocoleşte pietrele –şi bolovanii sunt tot pietre, daa? – care i se pun în cale. Dintr-una într-alta, i-am spus că am o senzaţie de tot căcatu’, văzând în uichend un documentar făcut de Discovery – nu sunt sigur, dar am impresia că a fost pus în vânzare cu Jurnalul Naţional – care se intitulează „Cum a fost prins Sadaam”. Şi toată starea mea aia de căcat a fost declanşată în momentul în care am realizat că dacă până şi legendele decad în aşa hal, atunci cu furnicile de noi ce se poate întâmpla?!
A început să mă ia cu teorii d-ale lui, că avem un scop în viaţa asta, că nu trăim doar ca să murim ("Da atunci de ce plm trăim?! Mâncăm, dormim, futem, facem copii, şi uneori, unii mai lasă câte ceva în urmă. Bine, rău, mai mult sau mai puţin, îşi lasă amprenta în lume." "Nu, că noi avem un scop mai mare, nu doar ne naştem ca să murim. Tu, de exemplu, de ce faci... orice-ai face, de ce nu aştepţi pasiv să-ţi vină sfârşitul?" "Pentru că, coaie, vreau să mă simt bine, nu să plec fără să încerc să fac ceva." "Evident!" "Evident, ce? Nu asta ţi-am zis şi io?! Că noi nu putem să ştim cu certitudine ce şi cum? Iar filozofii, oamenii de ştiinţă, psihopaţii de believers şi oricine altcineva, nu fac decât să speculeze şi să încerce să-şi impună punctul de vedere – care zic ei, e dincolo de orice îndoială – asupra celorlalţi. Singurul lucru de care sunt sigur e incertitudinea mea..."). Evident că până la urmă a cam trebuit să accepte că incertitudinea mea are şanse să fie mai aproape de adevăr decât ceea ce „ştie” el, aberaţii că fiecare are un scop şi un destin, care trebuie să şi-l bla bla bla... Rahat.
M-a trimis la plimbare după vreo 20 minute de stat in picioare, pretinzând că se pişă pe el. Să-l fut. M-am întors la proiectul meu, de a cărui involuţie sunt la fel de incert ca şi în orice altă privinţă. Cred că în orice lanţ ierarhic există cel puţin câte un element care – voluntar sau nu – face tot posibilul ca lucrurile să nu meargă bine: i se rupe de deadline-uri, n-are timp să răspundă atunci când e vorba de ceva urgent, nu-ţi dă toate datele atunci când i le ceri, şi lista e mult prea lungă să mai intru în detalii.
Un mare rahat, asta e viaţa...
PS: o să încerc să-l mai prind pe musiu înainte de a pleca, poate reuşesc să mai completez nişte drafturi pe care le am despre el. Dacă nu, seria se va relua începând cu... când m-oi întoarce.
Când am plecat de la el, m-am întânit întâmplător cu Mohammed, pe care nu-l mai văzusem de o grămadă de timp. Cică a fost consemnat în pat, pe motiv că a fost răcit. Asta ştie lumea. Io cred că săptămâna trecută i s-a rupt de serviciu, mai ales că cică mercuri după amiaza pleacă spre Praga, iar joi are avionul către casă.
(Nu mai ştiu dacă am scris pe undeva, că mi-e o lene mai mult decât metafizică să caut, dar pe la sfârşitul săptămânii e ziua "pretenei" lui, şi vrea să-i facă o surpriză ducându-se acasă)
Am stat niţel la taclale pe hol, în mijlocul holului, ca să fiu mai exact, astfel încât toţi cei care treceau pe acolo trebuiau să joace rolul apei care ocoleşte pietrele –şi bolovanii sunt tot pietre, daa? – care i se pun în cale. Dintr-una într-alta, i-am spus că am o senzaţie de tot căcatu’, văzând în uichend un documentar făcut de Discovery – nu sunt sigur, dar am impresia că a fost pus în vânzare cu Jurnalul Naţional – care se intitulează „Cum a fost prins Sadaam”. Şi toată starea mea aia de căcat a fost declanşată în momentul în care am realizat că dacă până şi legendele decad în aşa hal, atunci cu furnicile de noi ce se poate întâmpla?!
A început să mă ia cu teorii d-ale lui, că avem un scop în viaţa asta, că nu trăim doar ca să murim ("Da atunci de ce plm trăim?! Mâncăm, dormim, futem, facem copii, şi uneori, unii mai lasă câte ceva în urmă. Bine, rău, mai mult sau mai puţin, îşi lasă amprenta în lume." "Nu, că noi avem un scop mai mare, nu doar ne naştem ca să murim. Tu, de exemplu, de ce faci... orice-ai face, de ce nu aştepţi pasiv să-ţi vină sfârşitul?" "Pentru că, coaie, vreau să mă simt bine, nu să plec fără să încerc să fac ceva." "Evident!" "Evident, ce? Nu asta ţi-am zis şi io?! Că noi nu putem să ştim cu certitudine ce şi cum? Iar filozofii, oamenii de ştiinţă, psihopaţii de believers şi oricine altcineva, nu fac decât să speculeze şi să încerce să-şi impună punctul de vedere – care zic ei, e dincolo de orice îndoială – asupra celorlalţi. Singurul lucru de care sunt sigur e incertitudinea mea..."). Evident că până la urmă a cam trebuit să accepte că incertitudinea mea are şanse să fie mai aproape de adevăr decât ceea ce „ştie” el, aberaţii că fiecare are un scop şi un destin, care trebuie să şi-l bla bla bla... Rahat.
M-a trimis la plimbare după vreo 20 minute de stat in picioare, pretinzând că se pişă pe el. Să-l fut. M-am întors la proiectul meu, de a cărui involuţie sunt la fel de incert ca şi în orice altă privinţă. Cred că în orice lanţ ierarhic există cel puţin câte un element care – voluntar sau nu – face tot posibilul ca lucrurile să nu meargă bine: i se rupe de deadline-uri, n-are timp să răspundă atunci când e vorba de ceva urgent, nu-ţi dă toate datele atunci când i le ceri, şi lista e mult prea lungă să mai intru în detalii.
Un mare rahat, asta e viaţa...
PS: o să încerc să-l mai prind pe musiu înainte de a pleca, poate reuşesc să mai completez nişte drafturi pe care le am despre el. Dacă nu, seria se va relua începând cu... când m-oi întoarce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu