Brussel II

Sau ce se întâmplă cu doi nevorbitori de flamandă într-un bar flamand.

Povestea e cam aşa: marţi ieşii cu colegu’ la o bere. Bine, recunosc, „o bere”, că de fapt au fost vreo 3 la mine şi 4 la el. Dar să le luăm pe rând. El, nefiind aici prima oară, cam are habar de pub-urile ăstora. Şi am avut şi norocul să fim destul de aproape de vreo 4-5, aşa că opţiunile ne erau destul de variate. Şi intrăm.

Vă jur, în mai puţin de un minut de când ne-am aşezat la masă, deja ăia din bar strigau la chelneriţă că nu suntem belgieni. Bine, sentimentul avut a fost că sunt iar o curiozitate, exact ca în Etiopia. Şi la fel ca în Africa, şi aici am descoperit, cei mai mulţi vorbesc engleza. Sau franceza. Ideea e că dacă vrei, te cam poţi înţelege cu ei. Să revenim a notre moutton.

Deci lumea a început să intre în vorbă cu noi. Mai tragic e că toţi – dar absolut TOŢI – erau trecuţi de 50. Bine, în afar de proprietarii barului. Dar şi ei se apropiau lejer de 40 plus. În fine, nu aici voiam să ajung. Ideea e că două motive ai putea avea să mergi într-un pub din Belgia. Unul ar fi evident: berea. Berea lor. Care e BES-TI-A-LĂ. Celălalt ar fi prietenia ăstora. Repet, mai ales pentru că eram doi străini, nevorbitori de flamandă, într-un bar de cartier (crâşmă, pe româneşte), cam toată lumea se băga în seamă cu noi. Ai putea crede că o seară petrecută în compania unor „50s” a fost una ratată, plictisitoare şi în general de căcat.

Ei bine, dacă nu se închidea, am mai fi putut sta. Bine, eu fără băutură, pentru că două Rochefort şi o Leffe şi-au cam pus amprenta asupra capacităţii mele de-a sta perfect drept şi asupra capacităţii colegului de-a raţiona ca de obicei. În fine, a fost o seară frumoasă. Vineri se pare că s-a cam autoinvitat să cânte la chitară (mdap, şi-a adus chitara cu el...) în acelaşi bar. O să vă zic cum fu.

Iar ieri fusărăm la Cora. Pentru aprovizionare, chipurile. Pentru că în uichend, din păcate, nu pot beneficia de prânzul ăla imens de 3,6 euroi pe care-l iau la cantina firmei. Mă, vă jur, e mâncare de restaurant. Bine, nu de Michelin, dar oricum, la 3 euroi jumate, nu prea poţi să te aştepţi la mâncare şi servire de 5 stele. Dar poţi să te aştepţi la un „împinge tava” de 4 stele. Deci, pentru uichend, Cora. Nu cred că trebuie să vă mai zic de aglomeraţia incredibilă de pe autostrăzile din jurul Bruxelles-ului, cum nu cred că trebuie să vă mai zic de vitezele nu tocmai super-luminice (a se înţelege 30) cu care se circulă după-amiaza, când lumea iese de la munci. În schimb trebuie să vă zic de capacităţile înnăscute de navigator ale lu’ musiu colegu. Deci eram aşa: io la volan, el cu GPS-u’ în mână, orientat să-l vadă el, că na, mie nu-mi trebuie. Evident că n-a luat suportul de GPS, că „I have terrrrrrrible headache to open it and put it back” (evident, angleză de baltă. De baltă de Michigan, ca să fim corecţi 100%). Aşa că el se uita pe GPS şi-mi zicea: „I think next turn left... HERE!”. Şi eu o luam pe linia continuă. „I don’t know if this is the good road... it’s not, but we find a way...”. Ah, şi cel mai important: am fost cu el să-şi ia o carte de învăţat flamanda. O carte recomandată de un pretin al lui d-aci, de la o librărie găsită pe net, la 20 km de noi. Bun, şi ajungem acolo, întreabă ăsta de carte, la care replica vânzătorului a fost: „Ah, so you mean the one for the first grades?” „Uhm... yes, so this is like levels? Beginner, advanced and so...?”. Şi vânzătorul doar zâmbeşte.

Bun, şi ajungem la momentul principal: vizita la Cora just made my day. Pentru că uitându-mă la standurile interminabile cu sortimente de bere, mi s-a părut că aud ceva ce sună foarte familiar. Şi m-am dat mai aproape. Evident că nu m-am înşelat: mama încerca s-o convingă pe micuţa Silvia că sucul pe care-l voia nu ştie cât de bun e, chiar dacă e de zmeură, şi că mai bine îl iau tot pe ăla care-l iau de obicei. A trebuit să vină şi George, tatăl, ca să poată rezolva situaţia. Silvia a reuşit să-i convingă pe-amândoi. Dar după cele câteva secunde cât a durat să trec pe lângă ei, zâmbeam ca prostul, auzindu-i pe românaşii mei pe meleagurile astea. De fiecare dată când aud pe cineva vorbind limba mea pe alte meleaguri, ziua-mi devine brusc mult mai bună.

Hai, s-aveţi şi voi o zi minunată ;)