joi, 12 februarie 2009

Amicul meu Hamas III

De fapt, cum a început toată povestea asta cu muntele şi Mohammed? Păi, după cum spuneam aici, stăteam de vorbă pe hol, despre neveste, iubite, relaţii şi alte alea. Mă rog, mai mult el stătea de vorbă, eu mai stăteam mai mult de ascultat. Şi mi-a zis atunci că e greu de spus, că e complicat, ar vrea şi el să aibă un răspuns, chestii d-astea. Normal, i-am spus că nu e treaba mea, dar dacă vrea să vorbească cu cineva, o să-l ascult. El mi-a zis că mai mult ca sigur i-ar folosi nişte sfaturi de la nişte oameni care au trecut deja prin aşa ceva („Chiar dacă sunt de păreri şi concepţii diferite?!“ „Da, sunt open-minded“), dar că e mult de vorbit şi nu era cazul atunci. Şi a rămas să ne vedem cu prima ocazie.
Sâmbătă de fapt trebuia să fie (şi a fost) o întâlnire în care el să aibă cui să-şi verse oful, iar noi să auzim o poveste (bine, ăsta a fost mai mult micul meu secret; nevasta a aflat cum stau lucrurile pe parcurs :D).
Aşa că printre bombe, război, femei şi copii morţi, refugiaţi şi lupta unei naţii pentru a avea o casă, am aflat de ce suferă omul din dragoste. Povestea e cam aşa:
A fost odată ca niciodată un Mohammed mic, care se juca cu copiii celorlalţi fugari sau refugiaţi palestinieni. Printre ei se afla şi o verişoară de-a lui, de nu-ştiu-ce grad. Ca prichindei, au petrecut la joacă destul timp împreună şi între ei s-a format ceva.
Timpul a trecut şi a venit momentul ca ea, împreună cu familia, să plece în Canada (motivul plecării lor încă nu mi-e clar; sau poate mi l-a spus şi-am uitat eu...). Şi atunci s-a întâmplat în el declicul: simţea că lipseşte ceva din el. Au trecut câteva luni până şi-a dat seama ce. Şi au mai trecut încă un număr de luni până să reuşească să aibă curajul să-i spună (vorbeau pe MSN, AOL sau orice altceva). Avea, pe atunci, parcă în jur de 15 ani.
Ea a fost şocată când a auzit („Ştii, mi-e dor de tine“ „Şi nouă ne e dor de toţi cei de acasă, şi de voi“ „Nu, MIE mi-e dor de TINE. Şi... cred că te iubesc. Nu mi-am dat seama de asta până acum, dar distanţa şi lipsa ta din viaţa mea m-au făcut să realizez cât de gol îmi poate fi sufletul de când ai plecat!“ „.....“). I-au trebuit câteva zile bune până să vorbească iar cu Romeo.
Nu ştiu exact toate dedesubturile – deşi încerc să-l trag de limbă cu fiecare ocazie, însă fără să par că mă bag în viaţa lui – dar cert e că ea nu i-a spus că-l iubeşte. Nici atunci, şi nici vreodată. Dar o iau înainte cu povestea...
Timpul trecea, ei vorbeau pe net, el o iubea, ea... nu ştia nici ea, d-apăi el! Şi, după o vreme, tot din motive care mă eludează, ea şi familia s-au mutat înapoi în Kuweit. El deja plecase la studii. Bănuiesc că iniţial i-a făcut mare plăcere să afle că ea stă iar undeva unde-o poate vedea ori de câte ori are ocazia (adică ori de câte ori merge în ţara lui - pardon, ţara în care stă familia lui).
Beleaua e că, ori de câte ori ăsta îi face o declaraţie sau vreun gest care să exprime tandreţe, sau face sau zice orice care să spună ceva despre ce simte el pentru ea, ea întoarce jenată capul, roşeşte, sau se face că nu observă. Până acum, el i-a spus cu fiecare ocazie că o iubeşte, că abia aşteaptă s-o vadă iar, că... nah, omu‘ e-n limbă după ea. În schimb, ea nu i-a spus niciodată că-l iubeşte. Bine, adevărul e că nu i-a spus nici că nu-l iubeşte. Pur şi simplu îi dă replici de genul „Trebuie să am întâi grijă de familia mea, apoi de carieră, şi abia apoi mă pot gândi la o familie“, „Încă nu ştiu ce e între NOI“, şi faze d’astea. Aşa că omu‘ stă ca pe jar, nu ştie nimic sigur, trăieşte cu speranţă şi multă durere în suflet, cauzată de nesiguranţă...

Din urmă:

Niciun comentariu: