Azi-noapte am avut un vis, lucru care nu mi s-a mai întâmplat de mult. Ţin minte că m-am trezit la un moment dat, mi-am făcut ca un fel de însemnare mentală („să ţii minte chestia asta, că e interesantă”), apoi m-am culcat la loc. Evident că dimineaţa, când m-am trezit, nu mi-am mai adus aminte nimic. Abia acu’ m-a lovit...
Cică eram pe un drum de ţară. Mare, lat, sănătos. Mă duceam la Viştea. Nu vârful, ci oraşul. Da, exista un oraş Viştea, şi era chiar undeva sub vârful omonim. Era un orăşel în toată puterea cuvântului, cu străzi asfaltate, cârciumi, magazine, etc. Cam seamănă puţin cu oraşul unde stau acum (acelaşi tip de străzi în pantă, magazine cu firme cu un aer vechi), dar parcă avea un aer din anii ’30. În fine. M-am învârtit eu pe acolo o vreme, am intrat în vreo 2-3 cârciumi, nu mai ştiu ce căutam, apoi m-am bucurat că am găsit un magazin alimentar – cred că voiam nişte provizii, dar pentru ce, nu-mi mai aduc aminte.
Apoi eram din nou pe drum. Mă întorceam. Ţin minte că – în vis – am fost mirat cum dracu’ există un astfel de drum la munte, aşa drept, aşa mare, aşa bun. Şi în timp ce filozofam eu, în faţa mea apar nişte bărbaţi, la bustul gol dar cu pantaloni de călărie (şi cizme, for all that’s worth), ducând de căpăstru nişte cai bestiali. Transpiraţi, şi ei, şi caii. Intrau pe o poartă din bârne de lemn, în stilul cum au ţarcurile de cai.
Şi în timp ce mă ofticam eu („Ia uite, bă, aştia vin de la călărie, şi io n-am călărit niciodată!!! Ce căcat de viaţă...), ajung langă ei, şi-l recunosc pe unul dintre ei ca fiind un fost coleg de facultate de-al meu. Mă salută din mers, obosit, şi în timp ce-şi vedea de drum, ajunge lângă mine un alt coleg de facultate, să-i spunem Costică.
Salut, salut, ce mai faci, uite vin de la călărie, că trebuie să ne antrenăm pentru nu-ştiu-ce competiţie care implică şi o probă de călărie.
M-am trezit cu gura amară (de invidie?) că distrusu’ ăla a ajuns să călărească, iar eu...
Acum, pentru a înţelege mai bine contextul, cred că e suficient să spun că acest Costică e un pupincurist de zici că nu-i adevărat (Costele, nu despre tine e vorba, stai liniştit), un egoist perfect, şi a devenit repede mascota noastră, a celorlalţi. La examene, când ajungea la el hârtiuţa cu... ahem, o anumită bucată de hârtie scrisă, cu informaţii vitale pentru noi, ceilalţi, ori o dădea înapoi, spunând că rezolvările nu-s bune, ori n-o mai dădea deloc.
Cu Costică m-am întâlnit odată în spatele blocului, după terminarea şcolii, când el lucra pe la Mioveni. I-a căzut faţa când a auzit că eu am salariu’ de 1000 coco (evident, o gogoneaţă la fel de mare ca şi nasul lui), şi a început să mă bată la cap să-i găsesc şi lui un loc de muncă în firma unde lucram eu. Evident, am zis că păstrăm legătura.
Aşa că Costică, azi-noapte ţi-ai luat o parte din revanşă...
Cică eram pe un drum de ţară. Mare, lat, sănătos. Mă duceam la Viştea. Nu vârful, ci oraşul. Da, exista un oraş Viştea, şi era chiar undeva sub vârful omonim. Era un orăşel în toată puterea cuvântului, cu străzi asfaltate, cârciumi, magazine, etc. Cam seamănă puţin cu oraşul unde stau acum (acelaşi tip de străzi în pantă, magazine cu firme cu un aer vechi), dar parcă avea un aer din anii ’30. În fine. M-am învârtit eu pe acolo o vreme, am intrat în vreo 2-3 cârciumi, nu mai ştiu ce căutam, apoi m-am bucurat că am găsit un magazin alimentar – cred că voiam nişte provizii, dar pentru ce, nu-mi mai aduc aminte.
Apoi eram din nou pe drum. Mă întorceam. Ţin minte că – în vis – am fost mirat cum dracu’ există un astfel de drum la munte, aşa drept, aşa mare, aşa bun. Şi în timp ce filozofam eu, în faţa mea apar nişte bărbaţi, la bustul gol dar cu pantaloni de călărie (şi cizme, for all that’s worth), ducând de căpăstru nişte cai bestiali. Transpiraţi, şi ei, şi caii. Intrau pe o poartă din bârne de lemn, în stilul cum au ţarcurile de cai.
Şi în timp ce mă ofticam eu („Ia uite, bă, aştia vin de la călărie, şi io n-am călărit niciodată!!! Ce căcat de viaţă...), ajung langă ei, şi-l recunosc pe unul dintre ei ca fiind un fost coleg de facultate de-al meu. Mă salută din mers, obosit, şi în timp ce-şi vedea de drum, ajunge lângă mine un alt coleg de facultate, să-i spunem Costică.
Salut, salut, ce mai faci, uite vin de la călărie, că trebuie să ne antrenăm pentru nu-ştiu-ce competiţie care implică şi o probă de călărie.
M-am trezit cu gura amară (de invidie?) că distrusu’ ăla a ajuns să călărească, iar eu...
Acum, pentru a înţelege mai bine contextul, cred că e suficient să spun că acest Costică e un pupincurist de zici că nu-i adevărat (Costele, nu despre tine e vorba, stai liniştit), un egoist perfect, şi a devenit repede mascota noastră, a celorlalţi. La examene, când ajungea la el hârtiuţa cu... ahem, o anumită bucată de hârtie scrisă, cu informaţii vitale pentru noi, ceilalţi, ori o dădea înapoi, spunând că rezolvările nu-s bune, ori n-o mai dădea deloc.
Cu Costică m-am întâlnit odată în spatele blocului, după terminarea şcolii, când el lucra pe la Mioveni. I-a căzut faţa când a auzit că eu am salariu’ de 1000 coco (evident, o gogoneaţă la fel de mare ca şi nasul lui), şi a început să mă bată la cap să-i găsesc şi lui un loc de muncă în firma unde lucram eu. Evident, am zis că păstrăm legătura.
Aşa că Costică, azi-noapte ţi-ai luat o parte din revanşă...
Şi acum, domnii psihiatri de serviciu, care e explicaţia?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu