Amicul meu Hamas II

Prolog şi notă explicativă: iniţial voiam să public majoritatea interacţiunilor mele cu Mohammed ca un dialog de ambele (când ar fi fost cazul, între toate cele 3) părţi. Din păcate, memoria mă împiedică să reproduc replicile cu o acurateţe acceptabilă, aşa că mă văd nevoit să transform dialogul într-un pseudo-rezumat al discuţiilor în cauză.


Aşadar, sâmbătă la ora stabilită, ne prezentăm la crâşma cu pricina. Aproape ca niciodată, am reuşit să ajungem – adică eu şi muierea mea – la timp. Chiar cu câteva minute mai inainte. Şi cum n-avea sens să stăm d’ampulea în gerul de început de februarie, noaptea, intrăm, şi ne şedem la o masă. Îl sun pe Mohammed, îi zic să intre direct când ajunge – planul iniţial era să ne vedem în faţa coşmeliei – el zice ok, că oricum ajunge în vreo 2 minute, noi ne luăm câte o ciocolată caldă (ştiam că e practicant destul de pasionat al religiei lui, şi n-am vrut să-l ofensez [cel puţin deocamdată :D] consumând băuturi alcoolice – totuşi eram la prima întâlnire, ce dreaq...) şi nici n-apucăm să ne aprindem bine ţigările că intră el.
Salut, salut, ce mai faci, discuţii de complezenţă, nah. Ca la orice început de relaţie. Între timp vine duduia de serviciu pe sală să-l întrebe de sănătate şi să ne aducă nouă băuturile, ăsta-i zice să-l lase puţin că abia a intrat şi tremură şi rahatu’n el, aia-i aruncă o privire de ziceai ca urmează să-i bage freza-n dantură (când am văzut-o cum se uită la el, primul meu impuls a fost să sar peste masă – era masa exact între mine şi ea – şi să-i ofer tandru o tibie la molari), apoi se întoarce şi pleacă.
Evident, arabu’ a fost cel puţin la fel de şocat ca şi mine, mai ales că împreună cu nevasta mai fusesem de destule ori în cârciuma aia (bine, recunosc, am mai fost o data fără ea, şi respectiva duduie, asta cu servirea, a fost personajul central al unei întâmplari asupra căreia voi reveni cândva), şi tanti asta ne mai servise, fără nici un fel de probleme până atunci. El a pus-o pe seama faptului că arată oarecum... altfel. În fine. N-am insistat prea mult asupra subiectului. I-am zis doar că dacă are chef să i-o plătească, ies eu primul afară, şi-i aştept până reuşeşte s-o convingă să iasă puţin cu el.
Chit-chat-ul a continuat până în momentul în care m-a întrebat cum am ajuns eu aici. You know, classical story, anunţ pe net, aplic, interviu, ofertă, negociere, semnături, de luni începi. Nimic deosebit. În schimb, el chiar avea o poveste de spus.
Poveste care începe cu el în liceu, când aplică la o universitate americană. Care universitate, îl acceptă. Acum nu mai trebuia decât să meargă la ambasada statelor unite (majusculele se datorează aprecierii enorme pe care le-o port, nemijlocit) şi să obţină viza.
Acum, se impun câteva mici precizări, dar cu o importanţă vitală în înţelegerea multor lucruri. Pretenaru ăsta al meu e palestinian, am mai zis. Evident, cu familia lui cu tot. Numai că părinţii lui, şi implicit şi el, câtă vreme a locuit cu ei, stau in Kuweit. Bine, s-au mutat din Fâşia Gaza, unde-şi aveau casa iniţial, înainte să vină armata israeliană şi să-i dea afară. Sau să-i împuşte, cum a păţit-o bunicul lui.
Deci, stă cu familia în Kuweit, care a avut amabilitatea să primească toţi refugiaţii palestinieni încă din anii ’60.

El mai are 2 fraţi mai mari, dintre care unul era în statele unite încă de dinainte de „nain ilevăn”, numai că după asta i-a fost foarte greu să mai plece. Şi nici cetăţenia nu mai vor jepaţii să i-o dea acum, că nah, e terorist. You know. Revenind, pretenu’ meu voia să plece în state, că nah, financiar si moral era mai uşor, din moment ce-l avea pe fra’su acolo.
Aşa că aplică pentru o viză. Treabă simplă, treabă clară, nu? Poate, dacă nu faci parte din ţările arabe...
Se duce la ambasadă într-o dimineaţă, pe la 8. Asta se întâmpla prin 2005, deci mult după. La intrare, trebuie omu să-şi lase toate metalele într-un cufăr. Asta include orice fel de haine cu părţi metalice (dap, nasturii sunt părţi metalice), curele, ceas, încălţămintea este scoasă şi verificată; la fel păţesc şi telefoanele, care rămân într-un alt cufăr. Evident, toate actele personale (buletin, paşaport, carnet de partid, etc) rămân la ei. Percheziţiile corporale includ o verificare bucală plus verificări tactile pe tot corpul. Nu ştiu dacă nu cumva l-a controlat şi-n cur.
Apoi, după ritualul ăsta, i se dă un număr (bine, americanii cam dau numere la mulţi, da’ şi când or începe să încaseze dobânzile...). Cu numărul ăla şi-a aşteptat intrarea în sala de aşteptare. Odată ajuns acolo, a trebuit să mai ia un număr, cu care să intre la un cineva cu care să stea de vorbă.
Când numărul lui a apărut pe ecran, a zis că s-a terminat cu umilinţele. Şi-a luat teancul de hârtii şi s-a îndreptat către biroul agentului respectiv. Înăuntru îl aştepta Andreea Marin cu suprize-suprize. Între el şi operator era un geam securizat, iar convorbirea se purta pe de o parte la microfon (americanu’, evident), pe de alta la receptorul telefonului (solicitantul vizei). Jos era un sertar mobil, foarte adânc, prin care puteai trece documente dintr-o parte în alta. Şi ca peisajul idilic să fie complet, în spatele încăperii era un „iu es mărin corps”, în ţinută completă de intervenţie, cu câteva cartuşe de rezervă la îndemână şi gata de acţiune.
După ce duduia cu pricina s-a uitat pe actele lui, i-a comunicat rece că nu vede nici un motiv pentru care ar putea solicita viza. Ăsta a încercat frumos să-i explice că el e deja acceptat la universitate, că n-are cazier, că... nah, încearcă să raţionezi cu un american tâmpit (da, ştiu că e pleonasm, da’ nu m-am putut abţine). Aia nimic. La un moment dat i se pune şi ăstuia pata că îi mulţumeşte mult şi să-i dea paşaportu. Ceva de genu „sunt foarte mulţumit de ce s-a întâmplat aici, da’ chiar am treabă şi trebuie să plec”. Deci n-a făcut nimic cu ăştia. Şi a mai stat şi d’ampulea 4 ore juma.

Dacă ţi-a plăcut, dă-mi un vot.

Va urma

Din urmă:
Amicul meu Hamas I