vineri, 13 martie 2009

Aventura elveţiană I

Ca să încep cu concluzia, am ajuns şi în Elveţia. Gata, neinteresaţii pot să nu mai citească în continuare.
Slavă Domnului, am avut după mine un GPS, care m-a scos dintr-o grămadă de belele. Bine, m-a şi băgat, dar ajung şi la asta...
Conform viamichelin şi GoogleMaps, aveam de făcut undeva la 14 ore, că trebuia să trec prin Flims să-l iau şi pe colegu ăsta al meu care îşi termina vacanţa de ski. Aşa că m-am gândit că n-ar fi deloc o idee rea să plec de dimineaţă. Adică pe la 5 să mă sui la covrig şi s-o întind. Şi m-am încadrat la perfecţie – am reuşit să plec la 6. Drumul spre Praga trebuia să-l fac pe autostradă, dar fiindcă nu ştiam (după cum nici minunatul meu prieten, GPS-ul, nu ştia) că se lucrează la o bucată de drum, era să intru direct în nişte bariere care opreau accesul pe porţiunea respectivă, luându-mă după indicaţiile mirobolantului. Soluţia a fost să intru prin sătuce, pe uliţe lăturalnice (slavă Tatălui şi Fiului că era aproape 7 dimineaţa, duminică şi nu am dat peste ţipenie de om – emo ăla care-şi scosese caniche-ul la plimbarea de dimineaţă, nu se pune) că să ajung înapoi pe drumul ce bun. First strike.
Înainte să ajung în Praga, ca să nu intru prin centru, nu ştiu cum a făcut el socoteala, că iar m-a băgat prin nişte coclauri. A trebuit să pierd vreo 20 de minute până am reintrat pe autostradă. Second strike.
Am intrat în Germania. Asta e una dintre cele mai minunate ţări – totuşi nu e cea mai cea – pentru că nu se plătesc taxe de drum (asta ştiam de dinainte), iar limitele de viteză pe autostradă sunt doar pentru siguranţa ta; practic, poţi circula legal cu cât te ţin pistoanele (asta am aflat-o abia în Elveţia – nu că Skoda Fabia Roomster cu care am fost ar fi putut cu mult mai mult decât i-am dat eu... foarte leneşă, dar nah, venind de pe o maşină concepută ca un fel de sport, cu motor de 2 litri, pe una concepută a fi utilitară, cu motor de 1.4... chiar se simte diferenţa. Şi, contrar aşteptărilor mele, diferenţa de consum de combustibil nu e chiar aşa de mare pe cât mă aşteptam). Boooon.
Mă îndreptam către Munchen. Pe autobahn. Şi-mi zice pretenu’ meu, că peste 500 metri trebuie să fac la dreapta. Cu ochii la el, mă încadrez pe banda 1 – atunci nu mi-a trecut prin cap, dar nah, aşa e cu mintea de pe urmă: când e câte o ieşire din autostradă, e o bandă specială pentru cei care vor să meargă în direcţia aia. De data asta nu era – şi încep să semnalizez. 300 m. 200 m. 100 m. Înainte nu se vedea nici o ieşire. Era doar un pod peste autostradă cam în dreptul „ieşirii” mele. Am oprit semnalizarea, să nu creadă colegii de drum că am păţit ceva şi trebuie să trag pe dreapta, şi-am mai mers vreo 4 km cu 80 la oră, de mă înjurau toate căruţele care treceau pe lângă mine, până am reuşit să găsesc o ieşire. Deja GPS-ul meu calculase cum să ajung înapoi pe drumul cel bun – bine-nţeles, după ce mă luase la mişto cu „turn around when possible” şi-mi arăta cu un dispreţ paroxist sensul de mers înapoi. În fine. Third strike.
Ideea e că am ajuns într-un sătuc – nu mai ştiu cum îi zice – unde, mergând după indicaţiile lu’ musiu, am intrat pe poarta burgului. Asta după ce vreo 400 m am mers pe lângă vechile ziduri de apărare. Jur că nu mint: era un turn de apărare, de vreo 17 m înălţime, care servea şi ca poartă de acces în interiorul cetăţii. Şi cum caii sunt mult mai puţin laţi decât o maşină, abia am reuşit să intru fără s-o zgârii. Pare-mi-se că era şi un accesul interzis acolo, dar când GPS-ul îmi zicea tăt naintie, cine-a mai stat să se uite la detalii...? În sătuc, toată lumea mergea la biserică (era deja cam 11) aşa că era puhoi de oameni. Maşini, ioc. Numa’ io şi cu uliţele pavate cu piatră. Ideea e că într-un final am reuşit să ajung din nou în autostradă. Evident, după ce-am ieşit din burg, conform indicaţiilor primite de la pretenu’ meu. Tot printr-un turn-poartă.
Când a trebuit să fentez Munchen-ul, chiar eram mâncat fără GPS. Am schimbat de vreo 8-9 ori şoseaua. În fine, cu greu, cu pauze dese pentru satisfacerea unor nevoi extrem de primare, am ajuns pe drumul care urma să mă scoată de la nemţi.
Aşa ajung la graniţa cu Austria. Unde trebuie să plătesc o taxă de 2 euro. Pentru 24 de ore. Şi un singur drum. Hmm.
Cum stăteam io şi mugetam la ce e de făcut, îl văd pe un nene cu o dubă de la maut control (controlul vinietelor) că opreşte exact în faţa mea. Număr de Nemţia. Mă dau repede jos, mă duc la el, şi încep să-l întreb în germană de sănătate. Începe şi el să-mi zică ceva într-o vizigotă aproximativă. Cred că avea şi inflexiuni din estonă. Îl opresc şi-l întreb dacă înţelege germana. Se uită la mine nedumerit, apoi izbucneşte în râs şi-mi zice ceva de genul „d’s d’ci!”. Adică AIA era germană. Ahem. Ok, atunci, văd că EU nu ştiu germană. Okeeeeeee.
Cum n-aveam de ales, iau tichetu şi-mi văd de drum. După vreo 3-4 km, tunel. Frate, da’ tunel, nu aşa...! Mama tunelelelor. Cred că are pe puţin vreo 8 km, pentru că am stat în el cu 80 la oră, vreo 5 minute. Sau mai mult. Oricum, imens.
Ajung în Austria. Băi nene, după ce-am ieşit din tunel... ce minunăţie! Ce splendoare! În faţă, munţi plini de zăpadă – asta după ce la cehi şi la nemţi mă plouase, iar înainte de graniţă începuseră glume proaste cu lapoviţă. Iar deasupra lor, un cer senin şi albastru... bine, deasupra mea era încă înnorat, dar ce mai conta...
Opresc la prima benzinărie să cumpăr vinietă pentru Elveţia, să nu mai opresc. Totuşi, am inspiraţia să iau şi tichetul pe care tocmai îl plătisem. Şi-mi zice tanti aia că de fapt plătisem să trec doar prin culoarul cu tunelul. Bun aşa. Daţi-mi atunci tichete pentru Austria şi Elveţia. Minumu la amandouă. Pentru Austria avem pentru o lună, parcă, da’ la elveţieni e standard. Aha, bun aşa. Câttttt... costă halatu? Ieftin ca braga: 35 iepuroi... De parcă aveam de ales, i-am plătit şi mi-am văzut de drum. Am reuşit să-mi deau seama la un moment dat c-am intrat la elveţieni: drumu şerpuia în curbe largi pe la poalele munţilor, pe stânga şi pe dreapta erau sătuce pitoreşti în umbra versanţilor, şoseaua uscată, soarele sus, strălucind... greu să fii atent şi la drum şi la peisaj... deci să le trăiască neamu’ elveţienilor şi austriecilor (da mai mult elveţienilor), că au cele mai şosele marfă pe care le-am văzut vreodatăa. Să dea boala dacă reuşeşti să te plictiseşti pe autostrăzile ăstora, cum am păţit la cehi, unguri şi români...!
În fine, cu un ochi la Alpi şi unu la GPS, am ieşit de pe autostradă – oricum nu mai avea sens să merg în direcţia aia, că se terminase – şi am început să urc spre Flims. Frumos, tată. Frumos. Singura chestie nasoală era că pe măsură ce mă apropiam, creştea cârnatu de maşini care veneau. Cred că eram maxim 5 maşini care urcam, restul de 2341, coborau. În şir indian, răbdători, bară la bară. Fără să îndrăznesc să mă gândesc la ce mă aştepta înapoi, am ajuns, l-am luat păsta, şi ne-am întors către autostradă. Scurt şi la obiect, am făcut vreo 50 min până la intrarea pe autostradă, şi încă vreo 3 ore până la destinaţie. În condiţiile în care erau vreo 170 km, şi ultimii 100 i-am făcut cu cel puţin 140 pe porţiunile de autostradă. Plus că Lucerna sau Zurich arată incredibil noapte, cu luminile înşirate cu kilometrii pe malul lacului. Speechless. În fine.
Am reuşit să ajungem şi la destinaţie. GPS-ul, săracul, ne-a adus până în parcare, da a mai durat vreo 20 min până am reuşit să găsim hotelul cel bun dintre cele 7 sau 8 câte sunt aglomerate acolo. O bere şi somn de voie.

2 comentarii:

sofia spunea...

:) te muti in elvetia?

Teuton spunea...

deocamdata doar lucrez aici. pe viitor, cine stie...