Într-o zi, la micul dejun, mă ia nea ăla care se ocupă de hotel, şi-mi zice că să nu ies pe nicăieri seara, că face o masă semi-festivă, alea alea. Să le zic şi pretenilor mei. Okeeee. Seara, fac şi io ca oltenii: înainte să mă duc la masă, mănânc bine nişte slană cu usturoi şi praz, şi la ora 8 ş-un sfert eram jos. Scurt pe doi: bine-am făcut c-am mâncat în cameră, pentru că ne-a servit cu cea mai mâncare preferată a mea: tăieţei cu ciuperci. Moarte de om. Fără carne, doar cu nişte parmezan pe deasupra. Yummi. Delicios. Atât de delicios c-am întins de farfuria aia vreo juma de oră. Deci mâncare fără carne.... Cel puţin atmosfera a fost mai mult decât plăcută, am stat toţi oaspeţii hotelului la aceeaşi masă (normal, eram doar vreo 9: doi colegi d-ai mei, din care unu’ cu muierea lui, doi scoţieni din care unu’ musulman, un chinez, administratoru’ şi nevasta, şi, of course, yours truly). S-a râs la foc automat, cel puţin când se apuca unu’ dintre scoţieni să vorbească... era pişu’ lumii. S-a râs până l-a mâncat pe unu’ în cur să mă întrebe de Ceauşescu şi comunism. Toate cele (aproape) 45 de minute pe care le-am vorbit, a fost linişte. Fără râsete, fără glume, fără miştouri. În fine.
Acu’, probabil că vă întrebaţi şi voi, ca şi mine, da’ care e treaba cu masa aia? De ce? Ei bine, pentru că, din câte am înţeles, săptămânal nea ăla dă o masă pentru oaspeţii hotelului. E felul lui de a-şi arăta recunoştinţa că respectivii stau la el în hotel.
Asta se întâmpla săptămâna trecută. Ieri, la micul dejun, s-a repetat povestea cu invitaţia la masă. Numai că acum am fost vreo 15: mult mai mulţi scoţieni, vreo 2 francezi, un ruso-neamţ, cehii, eu, vreo 2 elveţieni – în afară de nenea ăla şi muierea lui, un chinez, ce să mai... o adunătură pestriţă. Ceea ce-a fost în plus faţă de data trecută – vinul. La discreţie. Ca şi berea, de altfel. Mâncarea? Aceleaşi delicatese. Fără carne. Ca la vegetarieni. Cred că nu e cazul să insist asupra impresiei care mi-a lăsat-o bucătăria lu’ nea ăsta de la „mesele festive”. Plm, e şi uşor să-ţi placă cartofii cu ciuperci sote. FĂRĂ CARNE!!!!! Mersi, da’ nu e pentru mine.
În schimb, marea revelaţie pe care-am avut-o aseară, a fost legată de un sentiment straniu, total necunoscut celor care nu-s backpackeri, şi unul uitat de cam multicel şi de mine. Să stai alături de persoane din diferite culturi, din diferite ţări sau continente, fiecare cu povestea lui, toţi înţelegându-se într-un fel sau altul, e o senzaţie specială. Uneori, toată aventura asta nocturnă de la o casă de oaspeţi sau cabană, care reuşeşte într-un fel sau altul să lege anumite legături între necunoscuţi, chiar şi numai pe termen scurt, uneori poate că merită mai mult decât călătoria în sine...
Deci am avut o seară foarte faină. Asta până pe la 1 jumate dimineaţa, când m-a trezit telefonul.
Colegul celălalt al meu, n-a venit la serată. Cică n-a ştiut. Abureli, a preferat să se ducă cu ceilalţi cehi, să-şi bea minţile. Cică m-a sunat şi pe mine, să mă cheme, pe la 7 seara, dar n-aveam chef să-i văd iar cum se matolesc, aşa că am găsit repede un pretext să stau în cameră.
La 1 jumate, telefonu. Ţâr-ţâr. Cin să fie, cin să fie. Era colegu, evident. Beat turtă, abia dacă reuşea să articuleze câteva cuvinte în engleză. Era în camera celorlalţi beţivi, că-i auzeam cum râd. Ce mai fac, dacă sunt în cameră, dacă merge netu, una alta... să cobor la o ţigară.
Deci eu eram sub pătură, trezit dintr-un somn dulce, şi invitat să cobor la parter, afară, să fumez o ţigară. Dă pătura la o parte, ieşi din microclimatul ăla călduros şi somnoros oferit de pătură, îmbracă-te, încalţă-te, coboară 3 etaje, ieşi din clădire, şi fumează. Uh-uhm. Nu e pentru mine. În cel mai politicos mod cu putinţă, l-am trimis la mă-sa. Mai exact, în partea aia călduroasă şi ascunsă a ei. Omu nimic, insista de mama focului să cobor. Când a văzut că faza cu ţigara nu merge, mă roagă să vin măcar să-i deschid şi lui uşa de la hotel, care era încuiată, pentru că n-are cheile la el.
Evident că la aşa ceva n-am putut să mai zic nu. „Bine, cobor”. „Auzi, dacă tot cobori, mi-aduci şi mie o ţigară? :D”. Pe moment, nu mi-a dat prin cap să-l întreb „auzi.... Leonardo, dacă n-ai cheie să descui uşa de la hotel, cheie cu care întâmplător intri şi-n cameră, ce plm faci după ce ajungi în hotel?!”. L-am întrebat abia mai târziu, cât am stat cu el la o ţigară. Şi atunci, jepatu a băgat mâna în buzunar şi mi-a arătat cheile. Mai fă ceva, dacă mai poţi. Oricum, omu era total. Atât de total, încât trebuia să sprijine zidurile, să nu cadă pe el. La câte (6-7 beri, lichior, tequilla, şi sliboviţă) băuse, cumva era de înţeles. În fine, am reuşit să-l duc în cameră, apoi m-am băgat şi eu în pat. Oricum, o jumătate de oră n-am putut să dorm, pentru că am tot auzit bufnituri şi bocăieli de la el din cameră, ca şi cum un corp masiv ar cădea, s-ar izbi de pereţi, chestii d-astea. Până la urmă cred că a reuşit să se descalţe, pentru că s-au oprit zgomotele şi-am putut să adorm la loc.
Chestia cea mai funny, în schimb, s-a petrecut de dimineaţă. Mă rog, pe la ora prânzului, când a reuşit şi mister să ajungă la serviciu. Nu de alta, dar îi cam era foame. Mai ales că şi el fusese trezit din dulcele somn de a doua zi, de către ceilalţi colegi de bătură din noaptea precedentă, care l-au sunat să-l întrebe dacă merge cu ei la masă la cantina firmei. Aşa că băietu e nevoit să vină la munci. Şi după ce salută şi toate cele, mă întreabă pe mine:”Noi...... ne-am văzut cumva aseară....? că parcă-parcă.....”
Acu’, probabil că vă întrebaţi şi voi, ca şi mine, da’ care e treaba cu masa aia? De ce? Ei bine, pentru că, din câte am înţeles, săptămânal nea ăla dă o masă pentru oaspeţii hotelului. E felul lui de a-şi arăta recunoştinţa că respectivii stau la el în hotel.
Asta se întâmpla săptămâna trecută. Ieri, la micul dejun, s-a repetat povestea cu invitaţia la masă. Numai că acum am fost vreo 15: mult mai mulţi scoţieni, vreo 2 francezi, un ruso-neamţ, cehii, eu, vreo 2 elveţieni – în afară de nenea ăla şi muierea lui, un chinez, ce să mai... o adunătură pestriţă. Ceea ce-a fost în plus faţă de data trecută – vinul. La discreţie. Ca şi berea, de altfel. Mâncarea? Aceleaşi delicatese. Fără carne. Ca la vegetarieni. Cred că nu e cazul să insist asupra impresiei care mi-a lăsat-o bucătăria lu’ nea ăsta de la „mesele festive”. Plm, e şi uşor să-ţi placă cartofii cu ciuperci sote. FĂRĂ CARNE!!!!! Mersi, da’ nu e pentru mine.
În schimb, marea revelaţie pe care-am avut-o aseară, a fost legată de un sentiment straniu, total necunoscut celor care nu-s backpackeri, şi unul uitat de cam multicel şi de mine. Să stai alături de persoane din diferite culturi, din diferite ţări sau continente, fiecare cu povestea lui, toţi înţelegându-se într-un fel sau altul, e o senzaţie specială. Uneori, toată aventura asta nocturnă de la o casă de oaspeţi sau cabană, care reuşeşte într-un fel sau altul să lege anumite legături între necunoscuţi, chiar şi numai pe termen scurt, uneori poate că merită mai mult decât călătoria în sine...
Deci am avut o seară foarte faină. Asta până pe la 1 jumate dimineaţa, când m-a trezit telefonul.
Colegul celălalt al meu, n-a venit la serată. Cică n-a ştiut. Abureli, a preferat să se ducă cu ceilalţi cehi, să-şi bea minţile. Cică m-a sunat şi pe mine, să mă cheme, pe la 7 seara, dar n-aveam chef să-i văd iar cum se matolesc, aşa că am găsit repede un pretext să stau în cameră.
La 1 jumate, telefonu. Ţâr-ţâr. Cin să fie, cin să fie. Era colegu, evident. Beat turtă, abia dacă reuşea să articuleze câteva cuvinte în engleză. Era în camera celorlalţi beţivi, că-i auzeam cum râd. Ce mai fac, dacă sunt în cameră, dacă merge netu, una alta... să cobor la o ţigară.
Deci eu eram sub pătură, trezit dintr-un somn dulce, şi invitat să cobor la parter, afară, să fumez o ţigară. Dă pătura la o parte, ieşi din microclimatul ăla călduros şi somnoros oferit de pătură, îmbracă-te, încalţă-te, coboară 3 etaje, ieşi din clădire, şi fumează. Uh-uhm. Nu e pentru mine. În cel mai politicos mod cu putinţă, l-am trimis la mă-sa. Mai exact, în partea aia călduroasă şi ascunsă a ei. Omu nimic, insista de mama focului să cobor. Când a văzut că faza cu ţigara nu merge, mă roagă să vin măcar să-i deschid şi lui uşa de la hotel, care era încuiată, pentru că n-are cheile la el.
Evident că la aşa ceva n-am putut să mai zic nu. „Bine, cobor”. „Auzi, dacă tot cobori, mi-aduci şi mie o ţigară? :D”. Pe moment, nu mi-a dat prin cap să-l întreb „auzi.... Leonardo, dacă n-ai cheie să descui uşa de la hotel, cheie cu care întâmplător intri şi-n cameră, ce plm faci după ce ajungi în hotel?!”. L-am întrebat abia mai târziu, cât am stat cu el la o ţigară. Şi atunci, jepatu a băgat mâna în buzunar şi mi-a arătat cheile. Mai fă ceva, dacă mai poţi. Oricum, omu era total. Atât de total, încât trebuia să sprijine zidurile, să nu cadă pe el. La câte (6-7 beri, lichior, tequilla, şi sliboviţă) băuse, cumva era de înţeles. În fine, am reuşit să-l duc în cameră, apoi m-am băgat şi eu în pat. Oricum, o jumătate de oră n-am putut să dorm, pentru că am tot auzit bufnituri şi bocăieli de la el din cameră, ca şi cum un corp masiv ar cădea, s-ar izbi de pereţi, chestii d-astea. Până la urmă cred că a reuşit să se descalţe, pentru că s-au oprit zgomotele şi-am putut să adorm la loc.
Chestia cea mai funny, în schimb, s-a petrecut de dimineaţă. Mă rog, pe la ora prânzului, când a reuşit şi mister să ajungă la serviciu. Nu de alta, dar îi cam era foame. Mai ales că şi el fusese trezit din dulcele somn de a doua zi, de către ceilalţi colegi de bătură din noaptea precedentă, care l-au sunat să-l întrebe dacă merge cu ei la masă la cantina firmei. Aşa că băietu e nevoit să vină la munci. Şi după ce salută şi toate cele, mă întreabă pe mine:”Noi...... ne-am văzut cumva aseară....? că parcă-parcă.....”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu