Potpuriu

Îmi place să analizez oamenii. De fapt, o fac în mod involuntar. Poate e o reminiscenţă din vremurile când stăteam şi citeam ca apucatu’ cărţi şi manuale de psihologie, dar nah, mi-a rămas ca desprindere. Şi de multe ori îmi doresc să-i iau pe oameni aşa cum sunt, fără să descopăr numai părţile lor negative.
De exemplu:
Michelle – britanică. După accent. Prima impresie a fost că e musulmancă, nu ştiu de ce. Ulterior am văzut că bea vin, deci nu e. Mai greşesc şi eu... Chestia nasoală e că nu prea le are cu bucătăria. Într-o dimineaţă, când aşteptam să-mi pună cafeaua (aparatul, nu ea), gagica îşi tăia pâine. Mă rog, îşi tăia e un fel de-a spune. Practic, ea şi cu cuţitul nu sunt deloc în relaţii bune. N-aş putea spune exact ce anume făcea, dar ştiu că m-a izbit: „Asta nu stă deloc în bucătărie!!!”. Din clipa aia mi-e cam antipatică, şi orice-ar face, n-o să reuşească să-mi schimbe părerea. Cum poţi, ca bărbat, şi mai ales ca unu’ care ar sta la cratiţă toată ziua, de plăcere, să o suferi pe una care nici măcar nu ştie cum se apucă?! De cuţit era vorba...
Vitali – ăsta mi se pare că are GAY scris pe toată faţa. Nu ştiu de ce. Poate inconştientul colectiv... E înăltuţ, slab, uscăţiv, blonduţ, cu părul până dincolo de pomeţi, şi gesturi efeminate, în opinia mea. Cu el n-am avut nimic, până într-o seară, când stăteam cu toţii în sala de mese, la una din cinele oferite de managerul hotelului, şi l-am văzut cum s-a dus să deschidă un geam. Desculţ. Wtf?! Mi-a adus aminte de Dimitraki, profu’ de electronică din facultate. Când am intrat prima oară într-un laborator care avea mochetă pe jos, săracu’ s-a descălţat, şi ambele ore cât a durat cursul, a avut o expresie tâmpă de fericire. Bietu’ om era dus buzuki. Rău. Făcuse puşcărie politică, şi lucrase într-un (fel de) laborator de cercetare, pe undeva prin Siberia. Lucrase nu ştiu câţi ani la mărirea puterii unui laser experimental. Cum încercau laserul? Pe oameni. „Câţi a tăiat?” „5” „Continuaţi, nu aţi atins norma de 20!!!” Îmi imaginez că după un timp petrecut în compania variantei comuniste a Îngerului Morţii, nu mai poţi rămâne întreg la bicicletă. Dar Vitali al meu, e jumate rus, jumate neamţ, lucrează jumate din timp în Anglia, jumate în Elveţia. El ce scuză mai are?!
Petr – colegul meu. Nici p-ăsta nu-l am la inimă. Dar nah, trebe să mă temperez. Ăsta are o mutră de jmeker de nu se poate. Viclean, mai exact. Mă disperă că-mi cere într-una ţigări. Mă scoate la o ţigară, jos, şi-mi cere, că el nu mai are, sau şi le-a uitat în cameră. Sau iese cu o ţigară, şi apoi îmi cere mie. Plus că se bese într-o veselie. Pe unde-l trece, acolo o dă. Dar nah, traind printre cehi, şi văzând că toţi fac asta, mai zi-le ceva, dacă poţi.

.......................................................................................................

Am observat cu stupoare că de când am ajuns aici, merg liniştit pe stradă, şi unii oameni care trec pe lângă mine, mă salută. ......? De ce? Oare mă cunosc de la tv? Să fie din cauza bărbii? Nu cred, pentru că mi s-a întâmplat şi când nu aveam barbă. Atunci...?

.......................................................................................................

Nu pot înţelege de nici un fel de ce aruncă oamenii cărţile. Nu mă refer la reviste sau ziare. Mă refer la cărţi, cărţi babane, cărţi interesante. Ghiduri de călătorie, ghidul muzeelor elveţiene, cărţi ilustrate pentru copii, dicţionare, chestii de genul ăsta. Pentru că m-am pricopsit cu aproape 40 de volume din categoriile enumerate mai sus, care stăteau pur şi simplu pe marginea drumului, legate frumos cu sfoară, aşteptându-i pe cei de la firmele de maculatură să vină să le ridice şi să le recicleze. Cum putea refuza oferta? Mai ales că 3 sferturi din ele sunt ghiduri de călătorie... De acum, pot merge fără grijă în Siria, Yemen, Cipru, Roma, Austria, şi multe alte destinaţii mai mult sau mai puţin exotice. Am o bază de documentare.

......................................................................................................

România pare a fi o ţară din lumea a treia, demnă de-a sta alături de Zimbabwe, Sudan şi Vanuatu. Managerul hotelului a venit ieri la mine, întrebându-mă dacă e adevărat ce-a văzut într-un reportaj la o televeziune naţională elveţiană: „Sunt sate întregi unde părinţii au plecat la muncă în străinătate, lăsându-şi copiii în grija bunicilor”. Ce puteam să-i spun, că e o minciună sfruntată? Mi-o aducea pe Andreea Marin şi nu mai aveam de ales. Răspunsul meu a fost că de fapt România e o ţară a contrastelor. Dacă te duci la 100 de km de opulenţa oraşelor mari, sau chiar mai puţin, ai ocazia de-a vedea pe viu cum arătau aşezările umane în epoca bronzului: case din pământ, cu folie în loc de ferestre, fără un minim de confort şi protecţie care nouă, celorlalţi, ni se par indispensabile, fără apă, fără curent, fără nimic; o lecţie de arheologie first hand. I-am mai explicat că atâta timp cât frâiele ţării sunt în mâinile unor comunişti care încă mai suspină după vechile valori şi nu sunt în stare să-şi lase la o parte vanităţile mărunte pentru un bine general care nu se ştie când va veni, tot aşa o s-o ţinem. O să fim una dintre puţinele ţări unde trăiesc oameni care au maşini de 80.000 euro, dar trăiesc împreună cu părinţii într-un apartament mizerabil cu 2 camere, undeva la marginea oraşului.